Prin foc si sabie (65 page)

― Aleargă într-un suflet la vestitori, îi spuse, şi porunceşte-le să adune la mine pe toţi polcovnicii de la castel şi din târg, cei din oastea Coroanei şi cei de la polcurile şleahticilor.

Două ceasuri după aceea, încăperea începu să se umple de figurile mustăcioase şi bărboase ale războinicilor. Dintre oamenii prinţului veniră bătrânul Zaćwilichowski, Polanowski, Skrzetuski cu jupân Zagłoba, Wurcel, Machnicki, Wołodyjowski, Wierszułł, Poniatowski, aproape toţi ofiţerii până la stegari, în afară de Kuszel, care era trimis în Podolia, iar dintre cei ai Coroanei erau de faţă Osiński şi Korycki. Mulţi dintre şleahticii mai de vază nu putuseră fi scoşi din aşternuturi, dar şi dintre ei se strânseră destui, din ţinuturi şi de ranguri diferite, de la castelani până la ajutori de cămăraşi… Se auzeau murmure, discuţii şi era un zumzet ca într-un stup, toţi ochii erau îndreptaţi spre uşa pe care avea să se arate prinţul.

Deodată totul tăcu. Intră prinţul.

Avea faţa liniştită, senină – doar ochii înroşiţi de nesomn şi obrajii supţi mărturiseau zbuciumul trecut. Dar prin această seninătate şi dulceaţă răzbăteau autoritatea şi voinţa neclintită.

― Domniile Voastre! rosti el. Azi-noapte m-am sfătuit cu Dumnezeu şi cu sufletul meu ce trebuie să fac; vă aduc la cunoştinţă Domniilor Voastre, iar Domniile Voastre să vestiţi tuturor oştenilor, că pentru binele ţării şi pentru împăcarea care trebuie să domnească printre noi în vremurile de grea cumpănă, mă voi supune poruncilor cârmuitorilor.

O tăcere surdă se înstăpâni în adunare.

În aceeaşi zi, la amiază, în curtea castelului se aflau trei sute din tătarii lui Wierszułł, gata să plece cu Skrzetuski, iar în castel prinţul dădea un prânz căpeteniilor oştirii, care avea să fie în acelaşi timp şi ospăţul de despărţire al viteazului nostru. Ca „mire” stătea alături de prinţ, iar lângă el se afla jupân Zagłoba, fiindcă se ştia că numai îndemânarea şi curajul lui scăpaseră „mireasa” de la grea primejdie. Prinţul era vesel, i se luase o piatră de pe inimă, şi ridica pocalul pentru norocul viitoarei căsnicii. Pereţii şi ferestrele se cutremurau de strigătele vitejilor. În încăperile alăturate lărmuiau slujitorii, printre care Rzędzian se învârtea ca o zvârlugă.

― Domniile Voastre! zise prinţul. Închin acest al treilea pocal pentru mângâierile ce vor veni. E un cuib ales. Să dea Dumnezeu ca roadele să nu cadă departe de copac. Fie ca din acest uliu să iasă pui vrednici de părintele lor!

― Să ne trăiască! Să ne trăiască!

― Mulţămesc Domniilor Voastre! strigă Skrzetuski, dând de duşcă un pocal uriaş cu vin de Malmazia.

― Trăiască! Trăiască!

―
Crescite et multiplicamini!
{163}

― Domnia Ta, eşti dator să te înfăţişezi cu cel puţin o jumătate de steag! zise, râzând, bătrânelul Zaćwilichowski.

― O să umple oştirea de Skrzetuski, îl ştiu eu! strigă Zagłoba.

Mesenii izbucniră în hohote de râs. Vinul se suia la cap. Pretutindeni se vedeau feţe roşii, mustăţi care se mişcau în sus şi în jos, veselia creştea cu fiecare clipă.

― Dacă-i aşa, strigă Jan înfierbântat, trebuie să mărturisesc Domniilor Voastre că doisprezece flăcăi mi-a prevestit cucul.

― Să dea Dumnezeu! Toate berzele o să-şi dea duhul de atâta trudă! strigă jupân Zagłoba.

Şleahticii răspunseră cu alt hohot de râs şi râdeau cu toţii de răsuna toată încăperea ca de tunet.

Deodată în prag se ivi o arătare mohorâtă, acoperită de praf, care, la vederea mesei, a ospăţului şi a feţelor învâlvorate, se opri în uşă, şovăind parcă să intre.

Prinţul îl zări cel dintâi, îşi încruntă sprâncenele, apoi îşi feri ochii cu mâna şi spuse:

― Cine-i acolo? A! E Kuszel! Ce se aude? Ce ştiri aduci?

― Foarte rele, Luminăţia Ta, răspunse cu glas ciudat tânărul ofiţer.

În adunare se înstăpâni deodată liniştea, ca şi când ar fi vrăjit-o cineva. Cupele duse la gură se opriră la jumătatea drumului şi toate privirile se întoarseră spre Kuszel, pe faţa căruia se citea o mare durere.

― Domnia Ta, era mai bine să nu spui nimic, acum când sunt vesel, şi la un pocal de vin, zise prinţul, dar dacă tot ai început, sfârşeşte.

― Luminăţia Ta, nu-mi place nici mie să fiu piază rea, de aceea, ştirea pe care o aduc nu vrea să-mi iasă din gură.

― Ce s-a întâmplat? Vorbeşte!

― Barul… a căzut!

PARTEA  A  II-A

CAPITOLUL I

Î
NTR
-
O
NOAPTE
SENIN
Ă
, pe malul drept al Waładynkăi, înainta spre Nistru o ceată de vreo doisprezece călăreţi.

Mergeau foarte încet, aproape la pas. În faţă, la câteva zeci de paşi înaintea celorlalţi, călăreau doi oameni, ca şi când ar fi fost de strajă, dar pesemne că nu aveau nici o pricină de fereală, fiindcă vorbeau tot timpul între ei, în loc să cerceteze împrejurimile, şi, oprindu-şi caii întruna, se uitau la cei care veneau în urmă şi atunci unul din ei striga:

― Hei, mai domol! mai domol!

Şi ceata îşi încetinea şi mai mult umbletul, abia mişcându-se înainte.

În cele din urmă, trecând de colina care-şi arunca umbra peste ei, călăreţii dădură peste o întindere nemărginită, scăldată de lumina Lunii şi abia atunci se putea înţelege grija cu care umblau: doi cai, care mergeau alături, în mijlocul alaiului, purtau legat de şa un leagăn în care zăcea o fiinţă omenească.

Razele argintii îi luminau faţa palidă şi ochii închişi.

În urma leagănului veneau zece călăreţi înarmaţi. După suliţele fără steguleţe la vârf se cunoştea că erau cazaci. Câţiva duceau şi caii de povară, iar ceilalţi călăreau în voie; dacă cei doi care mergeau în frunte păreau că nici nu se uită la locurile prin care treceau, aceştia din urmă priveau cu nelinişte şi teamă în toate părţile.

Împrejurimile arătau ca nişte pustietăţi.

Liniştea era întreruptă numai de tropotul cailor şi de poruncile unuia dintre călăreţii dinainte, care din vreme în vreme repeta prevenitor:

― Hei, mai domol! aveţi grijă!

Într-un răstimp se întoarse către tovarăşul de drum.

― Horpyna, mai e mult? întrebă el.

Călăreţul, pe care-l numise Horpyna şi care de fapt era un zdrahon de fată îmbrăcată în haine de cazac, se uită la cerul spuzit de stele şi răspunse:

― Nu mai e mult. Ajungem înainte de miezul nopţii. Trecem de Movila Vrăjmaşului, apoi de Răzlogul Tătarilor şi suntem aproape de Râpa Dracului. O! E tare primejdios să treci pe acolo după miezul nopţii, înainte de cântatul cocoşilor. Eu pot să trec, dar de voi ar fi vai şi amar!

Primul călăreţ ridică din umeri şi zise:

― Ştiu că te-ai înfrăţit cu Diavolul, dar se găsesc mijloace şi împotriva lui.

― Diavol, nediavol, dar nu poţi să-i faci nimic, răspunse Horpyna. Să cauţi, şoimule, în lumea întreagă şi n-ai să afli un ascunziş mai bun pentru cneaghină. Nici pe aici nu cutează nimeni să umble după miezul nopţii, poate numai cu mine, iar în râpă n-a călcat picior de om viu până acum. Dacă cineva vrea să-i ghicesc viitorul, stă şi aşteaptă lângă râpă până ies eu. Să nu-ţi fie teamă. Până acolo nu ajung nici leşii, nici tătarii, nimeni, nimeni. Ai să vezi singur, Râpa Dracului e înfricoşătoare.

― N-are decât să fie înfricoşătoare, eu îţi spun că voi veni de câte ori voi avea poftă.

― Dacă vii ziua!

― Vin când vreau. Iar dacă Diavolul o să-mi stea în cale, îl apuc de coarne.

― Ei, Bohun, Bohun!

― Ei, Dońcówno, Dońcówno! Nu-mi duce tu grija. Dacă mă va lua dracul sau nu, asta nu e treaba ta, dar îţi spun: sfătuieşte-te cu dracii tăi cât vrei, numai cneaghina să nu aibă de suferit, că dacă i se întâmplă ceva, nici dracii şi nici strigoii nu te mai scapă din mâinile mele.

― O dată m-au înecat pe vremea când locuiam cu fratele meu undeva pe Don, a doua oară m-au ras în cap la Jampol şi tot n-am păţit nimic. Dar asta-i altă poveste. Din prietenie pentru tine, am s-o păzesc ca pe ochii din cap, duhurile n-au să-i clatine nici un fir de păr, iar de oameni n-are a se teme cât e la mine. N-o să-ţi mai scape.

― A, bufniţă ce eşti! Dacă-i aşa, de ce mi-ai cobit a rău, de ce-mi împuiai urechile strigând: „Leahul e lângă ea! Leahul c lângă ea?!”

― N-am spus eu asta, aşa au vorbit duhurile. Dar poate că s-a schimbat. Am să-ţi ghicesc în apa de la roata morii. În apă se vede totul foarte bine, numai că trebuie să te uiţi multă vreme. Ai să vezi. Da’ turbat mai eşti, eu îţi spun adevărul, şi tu te mânii şi pui mâna pe baltag…

Şirul vorbelor se rupse, se auzeau numai tropotul copitelor lovite de piatră şi nişte glasuri care veneau dinspre râu, semănând cu târâitul cosaşilor.

Bohun nu dădea nici cea mai mică atenţie acestor glasuri, care puteau să mire noaptea; înălţă faţa spre Lună şi căzu adânc pe gânduri.

― Horypna! spuse după o vreme.

― Ce-i?

― Tu eşti vrăjitoare, tu trebuie să ştii: e adevărat că este o iarbă, pe care dacă o bea cineva, trebuie să se îndrăgostească? Iubariţă îi zice, nu?

― Iubariţă. Dar pentru necazul tău iubariţa nu e bună de nimic. Dacă jupâniţă n-ar îndrăgi pe altul, ar fi destul să-i dai să bea, dar dacă are drag pe cineva, ştii ce s-ar întâmpla?

― Ce?

― L-ar îndrăgi şi mai mult.

― Piei de-aici cu iubariţa ta cu tot! Ştii numai să cobeşti, dar nu eşti în stare să mă ajuţi.

― Ascultă, cunosc altă iarbă care creşte în pământ. Cine bea din ea, zace ca un mort două zile şi două nopţi. Eu îi dau să bea, apoi…

Cazacul se cutremură în şa şi îşi aţinti asupra vrăjitoarei ochii ce străluceau în întuneric.

― Ce tot croncăneşti? întrebă.

― Apoi tu te duci la ea! strigă vidma şi izbucni într-un hohot de râs ce semăna cu nechezatul unei iepe.

Ecoul hohotelor răsună ameninţător în adâncurile râpelor.

― Căţea! slobozi atamanul.

După care ochii i se stinseră cu încetul, căzu iarăşi pe gânduri şi, în cele din urmă, începu să vorbească parcă de unul singur.

― Nu, nu! Când am cucerit Barul, am intrat cel dintâi în mănăstire ca s-o apăr de beţivani şi să zdrobesc capul oricui ar fi îndrăznit s-o atingă, iar ea s-a străpuns cu jungherul, de nu mai ştie pe ce lume se află. Dacă pun mâna pe ea acum, se străpunge iar, ori se aruncă în râu, că nu pot s-o opresc, nefericitul de mine!

― Tu ai suflet de leah, nu de cazac, dacă nu vrei să înfrângi împotrivirea unei fete, ca orice soţ de-al tău…

― O, măcar de-aş fi fost leah! strigă Bohun; de-aş fi fost leah!

Şi îşi luă capul în mâini, cuprins de durere.

― Te-a fermecat „poleaşca”, mormăi Horpyna.

― Ei, poate că m-a fermecat! răspunse jalnic. Dar-ar Dumnezeu să nu mă ocolească plumbul, să-mi sfârşesc în ţeapă viaţa asta de câine… O fată îmi place şi mie pe lume, şi ea nu mă vrea!

― Prostănacule! strigă Horpyna mânioasă; o ai în mână.

― Tacă-ţi leoarba! zbieră cu turbare cazacul. Şi dacă se omoară, ce fac? Te sfâşii pe tine şi pe mine, îmi sparg capul de toţi pereţii şi muşc oamenii ca un câine! Eu mi-aş da şi sufletul din mine pentru ea, slava de cazac mi-aş da-o, aş fugi dincolo de Jahorlik, hăt, departe de polcuri şi de lume ca să trăiesc numai cu ea, să mor alături de ea… Asta-i! Şi ea s-a străpuns cu jungherul. Şi din pricina cui? Din pricina mea! S-a străpuns cu jungherul! Auzi?

― N-are nimic. N-o să crape.

― Dacă moare, te ţintuiesc de uşă în cuie.

― N-ai nici o putere asupra ei.

― Nu am, nu am. Ar fi fost mai bine să înfigă cuţitul în mine, să mă omoare.

― Poleaşcă prostovană! în loc să te îndrăgească de bunăvoie. Unde găseşte altul mai bun?

― Fă tu să fie aşa şi îţi vărs o găleată de ducaţi de aur şi alta de perle. La Bar am luat multă pradă şi-am mai luat şi înainte.

― Eşti tot atât de bogat şi de slăvit ca prinţul Jarema. Se zvoneşte că de tine se teme însuşi Krzywónos.

Cazacul dădu din mână a lehamite.

― Ce-mi pasă mie, dacă mă doare inima…

Şi iar se aşternu tăcerea. Malul râului se făcea tot mai sălbatic, mai pustiu. Stâncile şi copacii căpătau sub razele albe de Lună alcătuiri neobişnuite. În sfârşit Horpyna rosti:

― Aici e Movila Vrăjmaşului. Trebuie să trecem odată cu ceilalţi.

― De ce?

― Aici nu e bine.

Opriră caii şi, după o clipă, călăreţii care veneau după ei, îi ajunseră din urmă.

Bohun se înălţă în scări şi privi în leagăn.

― Doarme? întrebă.

― Doarme, răspunse un cazac în vârstă, dulce ca un copilaş.

― Eu i-am dat ceva să doarmă, spuse vrăjitoarea.

― Domol, cu mare grijă, zise Bohun, pironindu-şi ochii asupra cneaghinei, să nu mi-o treziţi. Inimioara mea, Luna o priveşte drept în faţă.

― Luminează, da’ n-o deşteaptă, şopti unul dintre cazaci.

Ceata porni mai departe. În curând ajunseră la Movila Vrăjmaşului, o colină care se înălţa aproape de râu, scundă şi oablă, care semăna cu un scut rotund aşezat pe pământ. Luna îşi revărsa asupră-i lumina din toate părţile, albind pietroaiele risipite peste tot. Unde şi unde pietrele se înălţau singuratice, pe alocuri însă alcătuiau grămezi mari, semănând cu rămăşiţele unor clădiri, castele şi biserici dărâmate. Din loc în loc se ridicau plăci de piatră înfipte în pământ, ca nişte pietre de mormânt prin cimitire. Movila era aidoma unei ruine uriaşe. Poate că odinioară, demult, pe vremea jagiełłonilor, înflorea aici viaţa oamenilor, dar astăzi colina şi împrejurimile, până la Raszków, erau cu totul pustii; pe aici doar animalele sălbatice îşi făceau bârlogul, iar noaptea îşi purtau alaiul sufletele blestemate.

Ceata urcase abia până la jumătatea înălţimii, când vânticelul care adia până atunci se schimbă într-o adevărată vijelie care începu să sufle peste colină, şuierând mohorât, ameninţător; cazacilor li se părea că de sub dărâmături se aud oftaturi grele, care ieşeau parcă din piepturi strivite, gemete jalnice, hohote de râs, planşete şi scâncete de copii. Movila întreagă prindea viaţă şi striga cu glasuri diferite. De după pietre păreau că pândesc siluete întunecate, înalte; umbre de forme ciudate alunecau tăcute printre pietroaie în depărtare, scânteiau în întuneric nişte luminiţe asemănătoare cu ochii lupilor; în sfârşit, la celălalt capăt al dealului, dintre grămezile de pietre şi dărâmături, răsună un urlet gros, gutural, însoţit îndată de altele.

― Lupii? şopti un tânăr cazac, întorcându-se către bătrânul esaul.