Authors: Henryk Sienkiewicz
― Nu-i nimic! repetă Wołodyjowski.
Intrară în pădure. Îi înconjură întunericul, dar şi unii dintre călăreţii tătari nu erau mai departe de câteva sute de paşi. Aici însă micul cavaler ştia ce are de făcut.
― Rzędzian! porunci, apuci pe prima cărare care porneşte de la drum.
― Bine, Domnia Ta! răspunse copilul de casă. Micul oştean se întoarse către Zagłoba.
― Mâna pe pistoale!
Şi în acelaşi timp, apucând dârlogii calului lui jupân Zagłoba, începu să-i încetinească goana.
― Ce faci? răcni şleahticul.
― Nu-i nimic! Struneşte-ţi calul, Domnia Ta. Depărtarea dintre ei şi Rzędzian care fugea cu Helena, creştea văzând cu ochii. În sfârşit, ajunseră la un loc unde drumul cotea dintr-odată spre Zbaraż, prelungindu-se înainte cu o potecă pe jumătate acoperită de crengi. Rzędzian se năpusti pe aici şi după o clipă pierea cu Helena în desişul întunecos.
Între timp, Wołodyjowski îşi oprise calul lui şi pe al lui Zagłoba.
― Pentru mila lui Dumnezeu! Ce faci? mugea şleahticul.
― Oprim urmărirea. Pentru cneaghină nu e altă scăpare.
― O să pierim!
― Să pierim. Domnia Ta stai aici lângă drum! Aici! Aici! Amândoi se ascunseră în întunericul de sub copaci; în acest timp tropotul vijelios al bahmeţilor tătăreşti se apropia ca o furtună, hăuind de răsuna toată pădurea.
― S-a făcut! rosti Zagłoba şi duse la gură burduful cu vin. Bău îndelung şi se cutremură.
― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! răcni. Acum sunt gata să mor!
― Îndată! Îndată! zise Wołodyjowski. Vin trei înainte, asta şi voiam!
Într-adevăr pe drumul luminat de Lună apărură trei tătari care călăreau pe cei mai buni bahmeţi lupeşti, cum li se spunea în Ucraina, pentru că ajungeau lupul din urmă; după ei, la două sau trei sute de paşi, goneau alţi cincisprezece, iar mai departe veneau strânşi unul lângă altul o mulţime întreagă.
Când primii trei ajunseră la capcană, răsunară două detunături, după care Wołodyjowski se repezi ca o pisică sălbatică în mijlocul drumului şi cât ai clipi din ochi, înainte ca jupân Zagłoba să aibă timp să vadă şi să înţeleagă ce se petrece, al treilea tătar se prăbuşi ca lovit de trăsnet.
― La galop! strigă micul oştean.
Jupân Zagłoba nu aşteptă să i se spună de două ori şi o luară la galop pe drum ca doi lupi urmăriţi de o haită de câini întărâtaţi; în curând tătarii rămaşi în urmă ajunseră la trupurile căzute pe jos şi, văzând că lupii după care alergau se pricep să muşte de moarte, îşi încetiniră fuga, aşteptându-şi tovarăşii.
― Vezi, Domnia Ta, spuse Wołodyjowski, am ştiut eu că se vor opri.
Cu toate că fugarii câştigaseră câteva sute de paşi, întreruperea urmăririi nu dură multă vreme, numai că tătarii alergau acum în grup şi nu mai ieşeau câte unul înainte.
Caii fugarilor erau osteniţi de drumul lung, şi avântul le scăzu. Mai ales calul lui Zagłoba, care ducea o greutate atât de mare, se poticni iarăşi o dată, de două ori şi bătrânului şleahtic i se făcu măciucă pe cap bruma de păr la gândul că va cădea.
― Pane Michał, dragă pane Michał! Nu mă lăsa! strigă cu deznădejde.
― Nu te teme, Domnia Ta! răspunse micul cavaler.
― Of, calul ăsta, mânca-l-ar lupii…
Nici nu apucă să sfârşească vorba şi prima săgeată îi vâjâi pe lângă ureche, urmată de altele care începură să bâzâie, să şuiere şi să cânte ca tăunii şi albinele. Una zbură atât de aproape, încât mai-mai că atinse urechea lui jupân Zagłoba cu partea dinapoi.
Wołodyjowski se întoarse în şa şi îşi descarcă iarăşi de două ori pistolul în urmăritori.
Deodată calul lui jupân Zagłoba se împiedică atât de tare, că mai că atinse pământul cu nările.
― Pe viul Dumnezeu, îmi cade calul! strigă şleahticul cu glas sfâşietor.
― Jos din şa şi în pădure! tună Wołodyjowski. Acestea zicând, îşi struni calul, sări jos şi după o clipă amândoi pieriră în întuneric.
Vicleşugul nu scăpă ochilor piezişi ai tătarilor şi câteva zeci dintre ei descălecară şi porniră în goană după fugari.
Crengile îi smulseră chipiul din cap lui jupân Zagłoba şi îi biciuiau faţa, îl trăgeau de svitcă, dar şleahticul îşi luase picioarele la spinare şi fugea de parcă întinerise cu treizeci de ani. Cădea uneori, se ridica şi fugea şi mai repede, gâfâind ca foalele fierarului, până când se rostogoli într-o râpă adâncă din care simţi că nu mai poate să iasă, fiindcă îl lăsaseră puterile.
― Unde eşti, Domnia Ta? întrebă încet Wołodyjowski.
― Aici, în groapă. M-am dus pe copcă! Scapă cum poţi, pane Michał.
Micul oştean îşi dădu drumul în jos fără şovăială şi puse mâna pe gura lui jupân Zagłoba.
― Taci, Domnia Ta! Poate că trec pe lângă noi! Şi apoi, ne vom apăra.
În acest timp sosiră şi tătarii. Unii din ei trecură într-adevăr de râpă, socotind că fugarii gonesc înainte, iar ceilalţi mergeau încet, pipăind copacii şi uitându-se în toate părţile.
Cei doi oşteni îşi ţinură răsuflarea.
― „Numai să cadă vreunul, gândea deznădăjduit Zagłoba, şi-i arăt eu lui!…”
Deodată săriră scântei în toate părţile: tătarii începură să scapere…
La lumina lor se vedeau chipuri sălbatice cu obrajii ieşiţi în afară şi cu buzele umflate, care suflau în iasca aprinsă. O vreme umblară împrejur la câteva zeci de paşi de râpă, semănând cu nălucile spăimoase ale pădurii, dar se apropiau tot mai mult.
Dinspre drum se auziră în curând zgomote ciudate, murmure şi strigăte înăbuşite care treziră adâncurile adormite.
Tătarii se opriră din scăpărat şi înlemniră, mâna lui Wołodyjowski se înfipse în umărul lui Zagłoba.
Larma creştea şi deodată ţâşniră lumini roşietice, iar odată cu ele răsună şi o salvă de muschete; una, două, trei, apoi strigăte de „Allah!”, zăngănit de săbii, nechezat de cai, tropote şi zarvă. Pe drum se dădea o luptă.
― Ai noştri! Ai noştri! răcni Wołodyjowski.
― Loveşte, ucide! Loveşte! Taie! Spintecă! mugi jupân Zagłoba.
Încă o clipă: pe lângă râpă trecură în goană câteva zeci de tătari cuprinşi de spaima morţii, care fugeau cât îi ţineau puterile spre ai lor. Wołodyjowski nu se putu stăpâni, se repezi în urma lor, urmărindu-i de aproape prin desişuri şi întuneric.
Zagłoba rămase singur în fundul râpei.
După o clipă încercă să se caţere pe peretele gropii, dar nu fu în stare. Îl dureau toate oasele şi abia izbutea să se ţină pe picioare.
― Ha, nemernicii! spuse, uitându-se în toate părţile, au fugit! Ce păcat că n-a rămas nici unul aici. Aş fi avut un tovarăş în groapa asta şi i-aş fi arătat unde a înţărcat dracul copiii. A, păgâni ce sunteţi! O să vă taie ca pe nişte vite! Pentru Dumnezeu! Larma e tot mai mare! Aş vrea să fie însuşi prinţul Jeremi; ştiu că v-ar îmbulzi bine… Rugaţi-vă lui Allah cât mai puteţi, că pe urmă o să urle lupii pe stârvurile voastre. Dar şi pan Michał ăsta, să mă lase singur aici! Mde, nu-i de mirare! E lacom, că e tânăr. După această întâmplare, m-aş duce cu el şi în iad, pentru că e un prieten care nu te părăseşte la nevoie. Şi e o viespe! Cât ai bate din palme a înţepat trei dintre ei. Măcar de-aş avea cu mine burduful cu vin… ce mai… s-a dus dracului… l-au rupt caii. Numai să nu mă muşte vreun şarpe în groapa asta. Ce-i asta?
Strigătele şi detunăturile muschetelor începură să se depărteze spre câmp şi spre pădurea dinainte.
― Aha! făcu Zagłoba. Îi gonesc din urmă! Câinilor! N-aţi putut să le ţineţi piept! Slavă Cerului Preaînalt!
Strigătele se depărtau din ce în ce mai mult.
― Fug straşnic! mormăi şleahticul. Văd că voi fi nevoit să stau mult şi bine în groapă. Asta mai lipsea, o să mă mănânce lupii. Mai întâi Bohun, apoi tătarii, iar acum lupii. Dă, Doamne, ca Bohun să fie tras în ţeapă şi lupii să turbeze, că de tătari se îngrijesc ai noştri de minune! Pane Michał! Pane Michał!
Îi răspunse liniştea; se auzea doar codrul foşnind, iar din depărtare răzbăteau tot mai slab strigătele luptătorilor.
― Te pomeneşti că am să mă culc aici, ai? Lua-i-ar toţi dracii! Hei, pane Michał!
Răbdarea lui jupân Zagłoba avea să fie pusă la încercare multă vreme, deoarece abia când văzduhul începuse să se lumineze, se auzi tropot de cai pe drum şi luminile străluciră în bezna pădurii.
― Pane Michał! Aici sunt! strigă şleahticul.
― Ieşi afară, Domnia Ta.
― Ehe, aş ieşi eu, dar nu pot.
Wołodyjowski se ivi la marginea gropii cu o faclă într-o mână, i-o întinse pe cealaltă lui Zagłoba şi spuse:
― Ei, gata cu tătarii. I-am fugărit până dincolo de pădurea cealaltă.
― Cine a venit dintr-ai noştri?
― Kuszel şi Roztworowski cu două mii de călăreţi. Sunt şi dragonii mei cu ei.
― Şi păgâni erau mulţi?
― Aş! Un ciambul de câteva mii.
― Slavă Domnului! Daţi-mi să beau ceva, că am leşinat de tot.
Două ceasuri mai târziu, jupân Zagłoba, sătul de mâncare şi băutură, călărea printre dragonii lui Wołodyjowski, avându-l alături pe micul cavaler care-i spunea:
― Domnia Ta, nu mai fi îngrijorat, cu toate că nu ajungem la Zbaraż cu jupâniţa, era mai rău dacă încăpea pe mâna păgânilor.
― Poate că Rzędzian are să se întoarcă la Zbaraż? întrebă Zagłoba.
― Nu cred să facă una ca asta, drumul va fi ocupat; ciambulul pe care l-am alungat noi se va întoarce în curând şi va merge pe urmele noastre. Pe de altă parte, Burłaj poate să sosească din clipă în clipă şi va ajunge la Zbaraż înainte ca Rzędzian să se fi strecurat până acolo. Iar din cealaltă parte, dinspre Konstantynów, vin Chmielnicki şi hanul.
― Pentru Dumnezeu! Atunci vor cădea în capcană.
― Rzędzian trebuie să se furişeze cât mai e timp între Zbaraż şi Konstantynów şi să nu se lase învăluit de polcurile lui Chmielnicki sau de ciambulurile hanului. Domnia Ta, eu am încredere că va izbuti să se descurce.
― Să dea Dumnezeu!
― E viclean ca o vulpe. Nici Domniei Tale nu-ţi lipseşte şiretenia, dar el te întrece. Cât ne-am bătut noi capul s-o scăpăm pe cneaghină, nu mai ştiam ce să facem, şi el le-a îndreptat pe toate. Acum se va strecura ca un şarpe, fiindcă-i vorba şi de pielea lui. Ai încredere, Domnia Ta, Dumnezeu care a scăpat-o de atâtea ori veghează asupra ei; adu-ţi aminte cum îmi porunceai la Zbaraż să nu-mi pierd nădejdea, atunci când venise Zachar.
Zagłoba mai căpătă puţin curaj, ascultând vorbele lui Michał, apoi căzu adânc pe gânduri.
― Pane Michał, spuse după o clipă, nu l-ai întrebat pe Kuszel ce se întâmplă cu Skrzetuski?
― E la Zbaraż şi, slavă Domnului, e sănătos! A venit cu Zaćwilichowski de la prinţul Korecki.
― Ce-o să-i spunem?
― Aici e buba.
― Mai crede şi acum că Helena a fost omorâtă la Kiev?
― Aşa-i.
― I-ai spus lui Kuszel sau altcuiva de unde venim?
― Nu i-am spus, m-am gândit că e mai bine să ne sfătuim mai întâi.
― Eu cred că e mai bine să nu scoatem o vorbă, zise Zagłoba. Dacă, Doamne fereşte, fata cade iar în puterea cazacilor sau a tătarilor, pentru Skrzetuski asta ar însemna o nouă durere, ca şi când cineva i-ar desface iarăşi rănile abia lipite.
― Îmi pun capul că Rzędzian o va scoate cu bine la capăt.
― Mi l-aş da şi eu pe al meu, dar acum nenorocirile bântuie pe lume ca ciuma. Mai bine să nu mai vorbim şi să lăsăm totul în grija Domnului.
― Fie şi aşa. Dar jupân Longinus n-o să-i dezvăluie taina lui Skrzetuski?
― Poate că nu-l cunoşti! S-a legat prin cuvântul de cavaler şi asta e lucru sfânt pentru prăjina de lituanian.
Aici li se alătură Kuszel, şi merseră mai departe împreună, sporovăind despre treburile publice, despre sosirea conducătorilor la Zbaraż, pricinuită de prinţul Jeremi, despre apropiata venire a prinţului şi despre bătălia înfricoşată cu toate forţele lui Chmielnicki, care nu mai putea fi înlăturată.
Soarele îşi trimitea cele dintâi raze deasupra pământului.
CAPITOLUL XXIV
W
O
Ł
ODYJOWSKI
Ş
I
Z
AG
Ł
OBA
G
Ă
SIR
Ă
adunate la Zbaraż toate oştile Coroanei, aşteptând năvala duşmanului. Erau acolo paharnicul Coroanei, care venise de la Konstantynów, şi Lanckoroński, care nimicise mai înainte vrăjmaşul la Bar, al treilea conducător, Firlej de Dąbrowica, castelan de Belż, şi Andrzej Sierakowski, pisarul Coroanei, stegarul Koniecpolski şi Przyjemski, mai mare peste tunuri, războinic priceput mai ales în cucerirea cetăţilor şi în organizarea apărării. Şi cu ei zece mii de oşteni ai Coroanei, fără să mai punem la socoteală cele câteva steaguri ale prinţului Jeremi care se aflau dinainte la Zbaraż.
Pe povârnişurile domoale dinspre miazăzi ale târgului şi ale cetăţii, dincolo de pârâul Gniezna şi de cele două iazuri, pan Przyjemski înjghebase o tabără puternică, pe care o întărise după moda străină şi care putea să fie cucerită numai din faţă, căci spatele era apărat de iazuri, de cetate şi de pârâu. În această tabără aveau de gând conducătorii să se apere şi să stăvilească năvala lui Chmielnicki până când avea să sosească regele cu celelalte polcuri ale Coroanei şi cu toată oastea şleahticilor. Dar era oare cu putinţă de împlinit acest plan, faţă de puterea lui Chmielnicki? Mulţi se îndoiau, şi temeiurile acestei îndoieli erau îndreptăţite, căci printre altele, cele ce se petreceau înăuntrul taberei nu prevesteau nimic bun. Între căpetenii domnea dezbinarea. Conducătorii veniseră de nevoie la Zbaraż, făcându-i pe voie prinţului Jeremi. La început voiau să se apere la Konstantynów, dar când se răspândise vorba că Jeremi consimte să li se alăture numai în cazul când vor alege cetatea Zbaraż ca loc de apărare, oştenii declaraseră îndată căpeteniilor regale că vor să meargă la Zbaraż, şi că în altă parte nu vor lupta. Strădania şi rangurile nu ajutaseră la nimic; în curând conducătorii recunoscură că, dacă se vor mai împotrivi multă vreme, toată oastea, începând de la flamurile de elită ale husarilor până la ultimul oştean din polcurile străine, îi va părăsi şi va fugi sub ordinele lui Wiśniowiecki. Era una din pildele triste, tot mai dese în acele vremuri, de neascultare ostăşească, născute de nătângia căpeteniilor şi de neînţelegerile dintre ele, de groaza nemaipomenită de puterea lui Chmielnicki şi de înfrângerile suferite până atunci, mai ales de cea de la Piławce.
Aşa că toţi conducătorii veniseră la Zbaraż, unde, cu toate numirile regelui, puterea avea să treacă prin forţa lucrurilor în mâinile lui Wiśniowiecki, pentru că numai de el voia să asculte oştirea, numai sub comanda lui voia să se bată şi să moară. Deocamdată însă această adevărată căpetenie nu se afla la Zbaraż, aşa că îngrijorarea oştenilor creştea pe zi ce trece, ascultarea pierise cu totul şi descurajarea cuprindea inimile. Se ştia că Chmielnicki şi hanul vin cu atâta oaste, cum nu mai văzuseră ochii oamenilor din timpurile lui Tamerlan. În tabără soseau întruna tot felul de ştiri, ca nişte păsări prevestitoare de rău; se răspândeau zvonuri care de care mai înfricoşătoare, micşorând bărbăţia oştenilor. Erau temeri să nu se işte dintr-odată o spaimă asemănătoare cu cea de la Piławce şi să se împrăştie şi această mână de steaguri care mai stăvileau calea lui Chmielnicki spre inima Republicii. Până şi căpeteniile îşi pierduseră cumpătul. Poruncile care se băteau cap în cap nu erau ascultate sau erau îndeplinite în silă. Într-adevăr, numai Jeremi mai era în stare să abată nenorocirea care ameninţa tabăra, oştirea şi ţara.