Prin foc si sabie (116 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
11.44Mb size Format: txt, pdf, ePub

Se mişca cu destulă îndrăzneală, uneori înotând, de cele mai multe ori însă mergând prin apă până la brâu ori până la subsuori, până când ajunse, în sfârşit, într-un loc de unde văzu mii şi mii de luminiţe pe amândouă părţile pârâului.

„E tabăra cazacă, gândi, acum ajută-mă, Doamne!”

Şi ascultă.

Murmurul glasurilor amestecate ajungea până la el. Nu se înşelase, era tabăra. Pe malul stâng al râului, mergând în josul apei, se afla tabăra cazacă cu miile de care şi corturi, iar pe partea dreaptă cea a tătarilor, amândouă lărmuind zgomotoase, pline de sporovăială oamenilor, de sunetele sălbatice de tobe şi fluiere, de mugetul vitelor şi al cămilelor, de nechezatul cailor şi de strigăte. Pârâul îi despărţea, alcătuind o stavilă certurilor şi uciderilor, deoarece tătarii nu puteau să stea liniştiţi alături de cazaci. În acest loc apa era mai întinsă, sau poate o lărgiseră într-adins. De o parte carele, de cealaltă colibele acoperite cu trestie ajungeau, socotind după focuri, până la câteva zeci de paşi de mal, iar lângă apă stăteau fără îndoială străjile.

Trestiile şi păpurişul se răreau – pesemne că în dreptul taberelor malurile erau nisipoase. Skrzetuski mai înainta câteva zeci de paşi şi se opri. Puteri neînţelese şi spaimă veneau către el dinspre furnicarele de oameni.

În acea clipă i se părea că toată atenţia şi înverşunarea acestor mii de fiinţe omeneşti se îndreaptă spre el şi se simţea neputincios şi fără apărare în faţa lor. Era singur.

„Nimeni nu poate să răzbată pe aici!” se gândi.

Dar se mişcă înainte, atras de o dorinţă neînfrânată, dureroasă de a şti. Voia să privească mai de aproape la această putere înfricoşătoare.

Deodată încremeni locului. Pădurea de trestii se sfârşea ca retezată de un cuţit. Poate că într-adevăr o tăiaseră pentru colibe. Mai departe apa se înroşea sângeriu din cauza focurilor care se priveau în ea.

Două bobotăi mari şi luminoase ardeau lângă maluri. Lângă una stătea un tătar călare, lângă cealaltă un cazac cu o suliţă lungă în mână. Amândoi se uitau unul la altul şi la apă. În depărtare se vedeau alţii stând de strajă şi privind în jur.

Strălucirea flăcărilor arunca parcă un pod de foc peste pârâu. Lângă maluri se vedeau rânduri de luntre mici, de care se foloseau străjile pe iaz.

― Nu e cu putinţă! mormăi Skrzetuski.

Şi deodată îl cuprinse deznădejdea. Nu mai putea nici să meargă înainte şi nici să se întoarcă! Trecuse o zi şi o noapte, de când tot umbla prin noroaie şi smârcuri, înghiţind aerul putred, şi se uda prin apă numai pentru ca, ajungând la aceste tabere, printre care se hotărâse să se furişeze, să înţeleagă că aşa ceva nu era cu putinţă.

Dar nici întoarcerea nu mai era cu putinţă; oşteanul ştia că dacă va mai găsi în el destulă putere, ca să se târască înainte, nici vorbă să se întoarcă înapoi. În deznădejdea lui era totodată o înverşunare surdă; la început vru să iasă din apă, să sugrume straja, apoi să se arunce asupra duşmanilor şi să piară.

Vântul umplu iarăşi trestiile de foşnete ciudate, aducând totodată dangătul clopotelor de la Zbaraż. Skrzetuski începu să se roage fierbinte, să se bată cu pumnii în piept şi să cheme cerul în ajutor cu puterea şi credinţa deznădăjduită a celui care se îneacă; el se ruga, iar taberele vuiau ameninţătoare, răspunzând parcă la rugăciunea lui – siluete întunecate şi roşii în lumina focurilor se iţeau ici şi colo ca un cârd de diavoli prin iad; străjile stăteau nemişcate, pârâul îşi ducea la vale apa sângerie.

„Când se va înnopta de-a binelea, focurile se vor stinge”, îşi spuse Skrzetuski aşteptând.

Se scurse un ceas, două. Larma scădea, focurile începeau într-adevăr să se stingă, în afară de bobotăile străjilor, care luminau din ce în ce mai puternic.

Străjile se schimbau şi se vedea că aveau să stea de veghe până a doua zi.

Lui Skrzetuski îi trecu prin minte că poate va izbuti să se strecoare mai lesne ziua, dar părăsi repede acest gând. Ziua se căra apă, se adăpau vitele, oştenii se scăldau şi pârâul trebuia să fie plin de oameni.

Deodată privirea lui Skrzetuski se opri asupra luntrilor. La fiecare mal se aflau aşezate la rând câteva zeci, iar în partea tătarilor păpurişul ajungea până la primele bărci.

Skrzetuski se cufundă în apă până la gât şi începu să înainteze încet spre ele, cu ochii pironiţi asupra tătarului călare.

După o jumătate de ceas, ajunse lângă luntrea de la margine. Planul lui era simplu. Capătul din spate al luntrilor se ridica deasupra apei, alcătuind un fel de boltă pe sub care putea să treacă cu uşurinţă capul unui om. Dacă toate luntrile erau lipite una de alta, tătarul de strajă n-avea cum să vadă capul care se strecura pe sub ele; primejdia era mai mare din partea cazacului, dar şi acesta putea să nu vadă nimic, deoarece sub luntre era întuneric, cu tot focul care ardea pe malul celălalt.

De altminteri, altă cale nu mai era.

Skrzetuski nu mai stătu pe gânduri şi în curând se afla sub capătul dinapoi al luntrilor.

Mergea pe brânci, sau mai degrabă se târa, fiindcă apa era mică. Era atât de aproape de tătarul care stătea pe mal, încât auzea sforăitul calului. Se opri o clipă şi ascultă. Luntrile erau aşezate margine lângă margine. Acum avea ochii aţintiţi asupra cazacului de strajă, pe care-l vedea ca-n palmă. Acesta însă se uita în tabăra tătarilor. Viteazul trecuse de vreo cincisprezece luntri, când auzi deodată lângă mal glasuri şi paşi de oameni. Se piti numaidecât şi ascultă. În călătoria de la Crîm învăţase limba tătară şi acum îl trecu un fior prin tot trupul când auzi porunca:

― Urcaţi şi, la drum!

Lui Skrzetuski i se făcu cald, cu toate că era în apă. Dacă tătarii se suiau în luntrea sub care se ascundea el, era pierdut, iar dacă alegeau una din cele dinaintea lui, era de asemenea pierdut, fiindcă avea să rămână un loc gol în lumină.

Fiecare secundă i se părea un ceas. Deodată paşii duduiră pe scânduri şi tătarii urcară în a patra sau a cincea luntre pe sub care trecuse, o împinseră în apă şi se îndreptară spre iaz.

Întâmplarea atrase atenţia cazacului asupra luntrilor. Timp de o jumătate de ceas Skrzetuski stătu nemişcat. Abia când se schimbară străjile, începu să înainteze mai departe.

În acest fel ajunse la capătul şirului de luntri. Dincolo de cea din urmă începea iarăşi păpurişul, iar mai departe trestiile. Când ajunse la ele, oşteanul, gâfâind şi leoarcă de sudoare, căzu în genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu din toată inima.

Acum mergea cu mai multă îndrăzneală, folosindu-se de toate adierile care umpleau malurile de foşnete. Din când în când se uita înapoi. Focurile străjilor începură să se depărteze, să se înceţoşeze, să licărească şi să se stingă. Dâlmele de trestie şi de papură deveneau tot mai întunecate, mai dese, fiindcă malurile erau mai nămoloase. Străjile nu puteau să stea prea aproape, larma taberei se stingea. O forţă supraomenească întărise mădularele cavalerului. Se furişa printre trestii şi insuliţe, se afunda în noroi, intra sub apă, înota şi iarăşi se ridica. Nu cuteza să iasă pe mal, dar se simţea aproape scăpat. Nu ştia câtă vreme umblase aşa, dar când se uită iarăşi în urmă, focurile străjilor păreau nişte puncte care licăreau în depărtare. După câteva sute de paşi pieriră cu totul. Răsărea Luna; împrejur era linişte. Deodată se auzi un foşnet mai puternic decât fâsâitul trestiilor. Skrzetuski mai că nu strigă de bucurie: pe amândouă părţile pârâului se înălţa pădurea.

Atunci se îndreptă spre mal şi ieşi dintre trestii. Codrul de pin începea la capătul dâlmei de păpuriş şi trestie. Simţi în nări mirosul de răşină. Unde şi unde, în adâncurile întunecate, ferigile sclipeau ca argintul.

Viteazul se lăsă în genunchi pentru a doua oară şi sărută pământul, rugându-se.

Scăpase.

Apoi se afundă în beznele pădurii, întrebându-se singur: încotro s-o apuce? unde se duce pădurea? unde se află regele şi oastea?

Drumul nu se sfârşise, nu era uşor şi nici fără primejdie, dar când se gândea că ieşise din Zbaraż, că se strecurase printre străji, noroaie şi tabere, printre cei aproape cinci sute de mii de vrăjmaşi, i se părea că toate primejdiile trecuseră, că pădurea e un drum luminos, care-l va duce drept înaintea regelui.

Şi mergea, sărmanul, flămând, îngheţat, ud, mânjit de propriul sânge, de noroiul roşu şi negru, cu bucuria în suflet şi cu nădejdea că în curând se va întoarce altfel la Zbaraż, cu mai multă putere.

„N-o să mai răbdaţi de foame cu deznădejdea în inimă, se gândea la prietenii de la Zbaraż, pentru că am să vi-l aduc pe rege!”

Şi sufletul cavalerului se bucura de scăparea apropiată a prinţului şi a căpeteniilor, a oştilor şi a lui Wołodyjowski, a lui Zagłoba şi a tuturor vitejilor închişi în întăriturile de la Zbaraż.

Adâncurile întunecate ale pădurii se deschideau înaintea lui, înghiţindu-l.

 

CAPITOLUL XXIX

 

Î
NTR
-
O
SEAR
Ă
,
ÎN
CASTELUL
DE
LA
T
OPORÓW
, trei bărbaţi stăteau închişi în încăperea de oaspeţi la o convorbire de taină. Câteva lumânări strălucitoare ardeau pe masa acoperită cu hărţi înfăţişând împrejurimile, alături se afla un chipiu cu penaj negru, o lunetă, o spadă cu mânerul bătut cu perle, deasupra căreia era aruncată o batistă de dantelă, şi o pereche de mănuşi din piele de elan. La masă, într-un scaun înalt cu spătar, şedea un bărbat în jur de patruzeci de ani, destul de mărunt şi subţire la trup, dar bine clădit. Avea faţa oacheşă, verzuie, obosită, ochii negri şi o perucă suedeză, tot neagră, cu bucle lungi care-i cădeau pe umeri şi pe spate. O mustaţă neagră, rară, cu sfârcurile pieptănate în sus, îi împodobea buza de sus, iar cea de jos ieşea puternic înainte odată cu bărbia, împrumutând întregului chip trăsăturile care caracterizează curajul leului, semeţia şi îndărătnicia. Nu era o faţă frumoasă, dar era cu totul neobişnuită. Expresia senzuală, arătând înclinaţia spre plăceri, se împletea în chip ciudat cu o încremenire somnoroasă şi cu răceala. Ochii păreau stinşi, dar se ghicea lesne că în clipele de înflăcărare, veselie sau mânie puteau să arunce fulgere, pe care nu orice privire ar fi izbutit să le înfrunte. În acelaşi timp, se citea în ei bunătatea şi blândeţea.

Îmbrăcămintea neagră, alcătuită dintr-un caftan de atlaz şi un guler de dantelă, de sub care ieşea un lanţ de aur, mărea şi mai mult distincţia acestei siluete neobişnuite. Cu toată mâhnirea şi grijile care i se vedeau pe faţă şi în atitudine, avea ceva măreţ în ea. Era însuşi regele, Jan Kazimierz Waza, care urmase la tron de aproape un an după fratele său Władysław.

Înapoia lui, în umbră, stătea Hieronim Radziejowski
{197}
, starostele de Łomźa, un bărbat scund, rotofei, rumen, cu faţa grasă şi obraznică de curtean, iar în faţă şedea la masă al treilea bărbat, sprijinit în cot, care privea la hărţile ce înfăţişau împrejurimile, ridicându-şi din când în când ochii spre rege.

Chipul lui arăta mai puţină măreţie, dar parcă şi mai multă gravitate oficială decât al regelui. Brăzdată de griji şi de gânduri, rece şi înţeleaptă, era faţa unui bărbat de stat, a cărei asprime nu-i strica frumuseţea neobişnuită. Avea ochii albaştri, pătrunzători, tenul delicat în ciuda vârstei; veşmântul polonez minunat, barba tunsă după moda suedeză şi smocul înalt de păr de deasupra frunţii adăugau trăsăturilor regulate, tăiate în piatră, o demnitate senatorială.

Acesta era Jerzy Ossoliński
{198}
, cancelarul Coroanei şi prinţ al statului roman, vorbitor şi diplomat admirat la toate curţile europene, potrivnic inveterat al lui Jeremi Wiśniowiecki.

Însuşirile-i neobişnuite atrăseseră de timpuriu asupra lui atenţia domnilor dinainte, care îl ridicaseră la cele mai înalte ranguri, în virtutea cărora cârmuia corabia Republicii, ameninţată să se scufunde în aceste împrejurări cumplite.

Cancelarul era făcut parcă să fie cârmaciul unei asemenea corăbii. Harnic, stăruitor, înţelept, privind totdeauna în viitorul îndepărtat şi făcând planuri pentru ani îndelungaţi, ar fi călăuzit cu mână sigură şi liniştită orice stat spre un liman fără primejdii, în afară de Republică; oricărui alt stat i-ar fi asigurat forţa lăuntrică şi ani lungi de putere… dacă ar fi fost ministrul atotputernic al unui stăpânitor, precum regele Franţei sau al Spaniei.

Crescut în afara hotarelor Republicii, obişnuit cu ce se întâmpla prin alte părţi, cu toată agerimea-i înnăscută şi înţelepciunea, cu toată practica îndelungată, nu s-a putut obişnui cu lipsa de putere a cârmuirii în Polonia, şi toată viaţa n-a învăţat s-o aibă în vedere, deşi aceasta era stânca de care i se sfărâmau toate planurile, intenţiile, strădania – deşi din pricina ei vedea de pe acum prăpastia şi ruina în viitor, iar mai târziu avea să moară cu deznădejdea în suflet.

Era un teoretician genial, care nu ştia să fie genial şi în practică şi cădea într-un cerc vicios, fără ieşire. Urmărind un gând anume, care avea să dea roade în viitor, mergea spre el cu îndărătnicia unui fanatic, fără să înţeleagă că acest gând, foarte bun în teorie, în împrejurările de faţă poate duce la nenorociri înfricoşătoare.

Vrând să întărească stăpânirea şi statul, dezlănţuise stihia cumplită a cazacilor, fără să prevadă că furtuna se va îndrepta nu numai împotriva şleahticilor, a moşiilor magnaţilor, a abuzurilor şi a samavolniciei şleahtei, ci împotriva intereselor fundamentale ale statului.

Chmielnicki se ridicase din stepe şi se prefăcuse într-un uriaş. Asupra Republicii se abătuseră înfrângerile de la Apele Galbene, Korsuń şi Piławce. De la primul pas acelaşi Chmielnicki se unise cu puterea vrăjmaşilor de la Crîm. Trăsnetele cădeau unul după altul – rămăsese războiul, numai războiul.

Înainte de toate trebuia nimicită stihia năprasnică, pentru a putea trage foloase în viitor de pe urma ei, iar cancelarul, urmărindu-şi gândul lui, zăbovea, negocia şi se încredea încă până şi în Chmielnicki!

Cele întâmplate îi distruseseră teoria; cu fiecare zi se arăta tot mai limpede că rezultatul strădaniilor cancelarului este de-a dreptul împotriva aşteptărilor sale, până când începu, în sfârşit, asediul Zbarażului, dovedindu-se fără putinţă de tăgadă că se înşela.

Cancelarul se încovoia sub povara necazurilor, a amărăciunii şi urii tuturor.

Aşa că făcea şi el cum fac în zilele de cumpănă şi nenorocire oamenii a căror credinţă în sine este mai puternică decât orice nenorociri: căuta vinovaţi.

Other books

Sappho by Nancy Freedman
The Third Twin by Ken Follett
Stripped Down by Tristan Taormino
Blindside by Jayden Alexander
Snowed Under by Celeste Rupert
Promise Me Something by Kocek, Sara
When Opposites Attract by Romina Valdes-Alsina
Death of a Stranger by Anne Perry