Prin foc si sabie (120 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
2.24Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Şi tu, Jane, ce-ai de gând să faci cu el? întrebă. Oştenii vorbesc că vrei să-l faci vizitiu, că e tare arătos, dar nu-mi vine să cred una ca asta.

― Sigur că n-am s-o fac, răspunse Skrzetuski. E un luptător de mare curaj şi pe deasupra e şi nefericit, aşa că n-am să-l înjosesc cu nici o treabă de ţăran.

― Dumnezeu să-i ierte toate păcatele, rosti cneaghina.

― Amin! adăugă Zagłoba. Se roagă de moarte ca de o mamă, să-l ia… şi nu încape îndoială că ar fi găsit-o la Zbaraż, dacă nu întârzia.

Tăcură cu toţii, gândindu-se la schimbările neînţelese ale norocului, până când în depărtare se arătă Grabowa, în care făcură primul popas. Aici găsiră o mulţime de oşteni care se întorceau de la Zborów. Veniseră şi castelanul de Sandomierz, Witowski, care mergea cu polcul în întâmpinarea soţiei, starostele de Krasny Staw, Przyjemski şi puzderie de şleahtici, al căror drum spre casă trecea pe aici. Curtea de la Grabowa era arsă, ca şi celelalte clădiri, dar cum ziua era frumoasă, liniştită şi caldă, nimeni n-avea nevoie de vreun acoperiş deasupra capului, aşa că se răspândiră prin dumbravă sub cerul liber. Fiecare avea rezerve însemnate de mâncare şi băutură, aşa că slujitorii se apucară îndată să pregătească cina. Castelanul de Sandomierz porunci să întindă corturile pentru femei şi dregători în dumbrava de stejari care arăta astfel ca o adevărată tabără. Cavalerii se îmbulzeau înaintea corturilor, vrând să se uite la cneaghină şi la Skrzetuski. Alţii vorbeau despre războiul care se sfârşise; cei care nu fuseseră la Zbaraż, ci numai la Zborów, cereau de la oştenii prinţului amănunte despre asediu, şi totul lărmuia vesel, mai ales că dăduse Dumnezeu o zi atât de frumoasă.

Zagłoba dădea isonul printre şleahtici, istorisind pentru a mia oară cum îl doborâse pe Burłaj, iar Rzędzian printre slujitorii care pregăteau ospăţul. Isteţul fecior găsi o clipă potrivită şi, trăgându-l mai la o parte pe Skrzetuski, îi făcu o plecăciune adâncă şi-i spuse:

― Stăpâne, te-aş ruga să-mi faci un hatâr.

― Mi-ar veni greu să nu-ţi împlinesc vreo rugăminte, răspunse Skrzetuski. Când ştiu că numai tu ai făcut ca totul să se întâmple cum nu se poate mai bine.

― Aşa m-am gândit şi eu, zise feciorul, că Domnia Ta ai să găseşti vreo răsplată şi pentru mine.

― Spune, ce vrei?

Faţa bucălată a lui Rzędzian se întunecă şi ochii îi fulgerară de ură şi înverşunare.

― Stăpâne, nu vreau decât un singur lucru, să mi-l dăruieşti mie pe Bohun.

― Pe Bohun? se miră Skrzetuski. Ce vrei să faci cu el?

― Stăpâne, mă gândesc să-mi ţin legământul şi să-i plătesc cu vârf şi îndesat pentru că m-a făcut de ruşine la Czehryn. Ştiu că Domnia Ta vei porunci să-l omoare, lasă-mă să-i plătesc totul înainte!

Skrzetuski îşi încruntă sprânceana.

― Asta nu se poate! spuse hotărât.

― O, pentru Dumnezeu! Mai bine muream! strigă Rzędzian jalnic. Am scăpat cu viaţă ca să rămân cu ruşinea pentru totdeauna!

― Cere-mi ce vrei, îi zise Skrzetuski, îţi dau orice, dar asta nu se poate. Gândeşte-te bine, întreabă-ţi şi părinţii, să vezi dacă nu e mai mare păcat să-ţi ţii o asemenea făgăduială, decât s-o laşi baltă. Nu te amesteca acolo unde numai mâna Domnului poate să pedepsească, să n-o păţeşti şi tu. Să-ţi fie ruşine, Rzędzian! Şi aşa acest om se roagă lui Dumnezeu să-i trimită moartea, iar pe deasupra mai e şi rănit şi legat. Să omori un rănit, ca un tătar sau ca un tâlhar cazac? Nu voi îngădui una ca asta, cât voi trăi să nu-mi mai aduci aminte.

În glasul lui Jan era atâta putere şi voinţă, încât flăcăiandrul pierdu dintr-odată orice nădejde şi se văită:

― Când e sănătos se descurcă şi cu doi ca mine, iar când e bolnav nu se cade să mă răzbun; atunci când o să-i plătesc pentru strâmbătatea pe care mi-a făcut-o?

― Lasă răzbunarea în seama lui Dumnezeu, îl sfătui Skrzetuski.

Rzędzian deschise gura, vru să mai spună ceva, să-l întrebe ceva, dar porucinicul se întoarse şi plecă spre corturile înaintea cărora se adunase lume multă. La mijloc şedea pani Witowska, având-o alături pe cneaghină, înconjurate amândouă de cavaleri. Puţin mai în faţă, jupân Zagłoba, cu capul descoperit, povestea celor care fuseseră numai la Zborów despre asediul Zbarażului. Toţi îl ascultau, ţinându-şi răsuflarea; feţele aci se împurpurau, aci păleau de emoţie, iar cei care nu fuseseră acolo încercau păreri de rău. Jan se aşeză lângă cneaghină şi luându-i mâna, o duse la buze, apoi se sprijiniră unul de umărul celuilalt şi rămaseră tăcuţi. Soarele coborâse de pe cer şi, treptat, se lăsa înserarea. Skrzetuski asculta şi el, ca şi când ar fi auzit ceva nou. Jupân Zagłoba îşi ştergea fruntea şi glasul îi răsuna tot mai puternic… Închipuirea sau amintirea proaspătă perindau prin faţa ochilor întâmplări sângeroase: cavalerii vedeau întăriturile înconjurate de puzderia vrăjmaşilor şi asalturile înverşunate; auzeau strigăte, urlete, bubuit de tunuri şi de sâneţe, îl vedeau pe Wiśniowiecki în armura-i de argint pe valul de apărare, sub grindina de plumbi… Apoi lipsurile, foamea, nopţile acelea roşii, în care moartea se rotea ca o pasăre uriaşă, ameninţătoare deasupra întăriturilor… plecarea lui Podbipięta, a lui Skrzetuski… Şi ascultau cu toţii, înălţându-şi din când în când ochii spre cer sau punând mâna pe mânerul săbiilor, iar jupân Zagłoba sfârşi astfel:

― Acolo e acum un mormânt, o movilă uriaşă şi numai el a făcut ca sub ea să nu zacă slava Republicii şi floarea cavalerilor, prinţul-voievod, eu şi noi toţi care am fost numiţi leii de la Zbaraż!

Spunând acestea, jupân Zagłoba arătă spre Skrzetuski.

― Aşa-i, aşa-i! exclamară Marek Sobieski şi Pryjemski.

― Slavă lui! Cinste şi mulţumire! începură să strige cavalerii cu glasuri puternice.
Vivat
Skrzetuski!
Vivat
tânăra pereche! Trăiască viteazul! strigau din ce în ce mai tare.

Unii dădură fuga după pahare, alţii îşi aruncau chipiele în sus. Oştenii începură să-şi zăngănească săbiile şi în curând se auzea un strigăt uriaş, tunător:

― Slavă lui! Slavă lui! Trăiască! Trăiască!

Skrzetuski, ca un adevărat cavaler creştin, îşi lăsă cu umilinţă capul în jos, dar cneaghina se ridică, îşi scutură cosiţele şi obrăjorii i se îmbujorară, iar în ochi îi fulgeră mândria, fiindcă acest cavaler avea să fie bărbatul ei, iar slava bărbatului cade şi asupra soţiei, cum cade lumina soarelui pe pământ.

Cei adunaţi se despărţiră noaptea târziu, apucând-o în două părţi. Soţii Witowski, Przyjemski şi starostele de Krasny Staw se îndreptară cu polcurile spre Toporów, iar Skrzetuski cu cneaghina şi steagul lui Wołodyjowski spre Tarnopol. Noaptea era senină, cum fusese şi ziua. Puzderie de stele licăreau pe cer. Răsărise Luna şi lumina câmpurile acoperite cu pânze de păianjeni. Oştenii începură să cânte, din lunci se înălţară apoi ceţuri lăptoase, schimbând parcă împrejurimile într-un lac uriaş, luminat de razele Lunii.

Într-o noapte asemănătoare plecase odinioară Skrzetuski de la Zbaraż, iar acum simţea inima Helenei bătând alături de a lui.

 

EPILOG

 

T
RAGEDIA
ISTORIEI
NU
SE
SFÂR
Ş
I
, însă, nici la Zbaraż şi nici la Zborów – nu se încheie acolo nici măcar primul act. Doi ani mai târziu cazacii porniră iarăşi la luptă împotriva Republicii. Chmielnicki se ridică mai puternic decât oricând, având alături pe han cu toate urdiile şi căpeteniile care luptaseră la Zbaraż: sălbaticul Tuhai-bei şi Urum-mirza, Artim-Ghirei şi Nuradyn, Gałga, Amurat şi Subagazi. Stâlpii de fum ai pojarurilor şi gemetele alergau înaintea lor, mii de luptători acopereau câmpurile, umpleau pădurile, cinci sute de mii de guri scoteau strigăte războinice – şi oamenii credeau că bătuse cel din urmă ceas al Republicii.

Dar şi Republica se trezise din amorţeală, rupând cu politica de negocieri şi înţelegere a cancelarului. Acum se ştia că numai paloşul poate să asigure o pace trainică; de aceea, când regele porni împotriva puhoiului vrăjmaş, i se alăturară o sută de mii de oşteni şi de şleahtici în afară de furnicarul de slujitori.

Nu lipsea nici unul dintre cei care luaseră parte la desfăşurarea acestei povestiri. Se afla acolo prinţul Jeremi Wiśniowiecki cu toată oastea, în care slujeau ca şi înainte Skrzetuski, Wołodyjowski şi Zagłoba – cel din urmă de bunăvoie; erau cei doi hatmani Potocki şi Kalinowski, la acea vreme răscumpăraţi din robia tătărească. Mai era polcovnicul Stefan Czarniecki, învingătorul de mai târziu al regelui suedez Carol Gustav, pan Przyjemski care conducea întreaga oştire, ghinărarii Ubald şi Arciszewski, starostele de Krasny Staw şi fratele lui, starostele de Jaworów, viitorul rege Jan al III-lea, Ludwik Weyher, voievodul Pomeraniei, şi Jakub, voievodul de Malbork, stegarul Koniecpolski şi prinţul Dominik Zasławski, episcopi, dregători ai Coroanei şi senatori, într-un cuvânt, întreaga Republică, în frunte cu regele, căpetenia supremă.

Cele două armii se întâlniră în cele din urmă pe câmpurile de la Beresteczko, unde se desfăşură una dintre cele mai mari bătălii din istoria lumii, ale cărei ecouri au răsunat în toată Europa de atunci.

Lupta dură trei zile. În primele două norocul se arătă schimbător, bătălia decisivă avu loc abia în ziua a treia, care hotărî izbânda. Prinţul Jeremi porni cel dintâi la luptă.

Fu văzut în fruntea aripii stângi, fără armură, cu capul descoperit, gonind pe câmp ca vijelia asupra unei oştiri uriaşe, alcătuită din toată călărimea zaporojeană, toţi nohaii, tătarii de la Crîm şi Białogród, din turcii din Silistra şi Rumelia, din urumbali, ieniceri, sârbi, moldoveni, perieri şi alţi războinici adunaţi de la Ural, Marea Caspică şi smârcurile meoţiene până la Dunăre.

Polcurile prinţului se pierdură în marea de vrăjmaşi, cum se pierde râul în apele mării. Un nor de praf se ridică pe câmpie, ca o volbură învârtejită şi-i acoperi pe luptători…

Întreaga oştire în frunte cu regele privea la această încleştare supraomenească, iar vicecancelarul Leszczynski înălţase lemnul sfintei cruci, binecuvântându-i pe cei care mureau.

Între timp, de cealaltă parte a oştilor regale se apropia întreaga armie cazacă, numărând două sute de mii de oameni, scuipând foc din tunuri ca un balaur care-şi târăşte încet din păduri trupul uriaş, şerpuitor.

Dar înainte ca grosul cazacilor să fi ieşit la vedere, din norul de pulbere, în care pieriseră polcurile lui Wiśniowiecki, începură să dea buzna zeci de călăreţi, sute, mii, zeci de mii, şi să alerge spre înălţimile pe care se afla hanul înconjurat de gărzile sale alese.

Mulţimile sălbatice fugeau în neorânduială, cuprinse de spaimă nebună, iar polcurile polone goneau în urma lor.

Mii de cazaci şi tătari aşternură câmpul de bătaie, şi printre ei zăcea despicat în două cu spada, duşmanul de moarte al leşilor şi prietenul credincios al cazacilor, sălbaticul şi viteazul Tuhai-bei.

Înfricoşătorul prinţ învinsese.

Regele, ca o căpetenie iscusită ce se afla, văzu izbânda lui Wiśniowiecki şi hotărî să zdrobească urdiile înainte de ciocnirea cu tabăra cazacă.

Porniră toate oştile, bubuiră toate tunurile, răspândind moarte şi învălmăşeală; fratele hanului, frumosul Amurat, căzu izbit de un plumb în piept. Urdiile lovite începură să urle. Speriat şi rănit de la începutul bătăliei, hanul privea la câmpul de luptă. De departe, printre tunuri şi foc veneau pan Przyjemski şi regele însuşi cu căpeteniile, iar pe margini duduia pământul sub greutatea călărimii care alerga la luptă.

Atunci Islam-Ghirei se cutremură; nu fu în stare să-i înfrunte şi o luă la fugă, iar în urma lui goneau învălmăşite hoardele, moldovenii şi urumbalii, călăreţii zaporojeni, turcii din Silistra şi turciţii, ca un nor dinaintea vijeliei.

Chmielnicki, deznădăjduit, îi ajunse pe fugari, vrând să-l roage pe han să se întoarcă la luptă, dar hanul mugi năprasnic când îl văzu, porunci tătarilor să pună mâna pe el, să-l lege de un cal şi-l luă cu el.

Acum mai rămânea doar tabăra cazacă.

Căpetenia taberei, polcovnicul de Kropiwna, Dziedziała, nu ştia ce se întâmplase cu Chmielnicki, dar văzând înfrângerea şi fuga ruşinoasă a tătarilor, opri înaintarea, se retrase şi tăbărî între furcile mlăştinoase ale Pleszowei.

În acest timp începu furtuna, prăvălind pâraie de apă. „Dumnezeu spăla pământul după această bătălie dreaptă.”

Ploile ţinură câteva zile, timp în care oştile regale, vlăguite de luptele dinainte, se odihniră, iar cazacii înconjurară tabăra cu valuri de apărare, schimbând-o într-o fortăreaţă mişcătoare, uriaşă.

După ce se îndreptă vremea, începu unul dintre cele mai ciudate asedii care se văzuseră vreodată.

Oastea de o sută de mii de oameni a regelui împresura armia de două sute de mii a lui Dziedziała.

Regele ducea lipsă de tunuri, hrană şi muniţie, pe când Dziedziała avea rezerve mari de pulbere, provizii de tot felul şi pe deasupra şaptezeci de tunuri grele şi uşoare.

Dar în fruntea oştilor Coroanei se afla regele, pe când cazacilor le lipsea Chmielnicki.

Oştile regale erau însufleţite de biruinţa asupra tătarilor, iar cazacii începuseră să-şi piardă încrederea în puterea lor.

Se scurseră câteva zile; nădejdea întoarcerii lui Chmielnicki şi a hanului se spulberă.

Atunci începură negocierile.

Polcovnicii cazaci veniră la rege şi i se închinară până la pământ, cerşind îndurare, se duseră pe la corturile senatorilor, apucându-le pulpana veşmintelor şi făgăduind să-l scoată din pământ pe Chmielnicki şi să-l dea pe mâna regelui.

Inima lui Jan Kazimierz nu era străină de milă, aşa că se învoi să lase gloatele răzvrătite şi oştenii să plece pe la casele lor, numai să-i dea toate căpeteniile, pe care hotărî să le ţină până când i-l vor preda pe Chmielnicki.

Asemenea înţelegere nu era însă pe placul polcovnicilor, care nu se aşteptau la iertare după nelegiuirile făptuite.

Aşadar, în timpul negocierilor, luptele şi ieşirile deznădăjduite continuau; în fiecare zi sângele polonez şi cazac curgea din belşug.

În timpul zilei zaporojenii se băteau cu curajul şi înverşunarea deznădejdii, dar noaptea se apropiau cu miile de tabăra regelui, cerşindu-i mila.

Dziedziała înclina spre negocieri şi voia să se predea regelui, răscumpărând astfel oastea şi pe ţăranii răsculaţi.

În tabăra cazacă se iviră neînţelegerile. Unii voiau să se predea, alţii să se apere până la moarte, dar toţi se gândeau cum s-o şteargă din tabără.

Other books

The Roughest Riders by Jerome Tuccille
Who Let the Dogs In? by Molly Ivins
Mary Wine by Dream Specter
Alpha Billionaire 3 by Helen Cooper
Unscrewed by Lois Greiman
SHATTERED by ALICE SHARPE,