Prin foc si sabie (121 page)

Asemenea lucru părea cu neputinţă chiar pentru cei mai curajoşi dintre ei.

Tabăra era înconjurată de cele două braţe ale râului şi de smârcuri uriaşe. Puteau să se apere aici ani întregi, dar pentru întoarcere nu mai era decât o singură cale – să străpungă oastea regelui.

În tabără nu se gândea nimeni la acest drum.

Negocierile întrerupte de lupte se târau anevoie; neînţelegerile dintre cazaci deveneau tot mai dese. În timpul unei răzmeriţe, Dziedziała fu înlăturat şi se alese o nouă căpetenie.

Numele lui umplu de curaj sufletele cazacilor şi, purtat de ecoul puternic până la tabăra regelui, stârni în câteva inimi de cavaleri amintirile îndepărtate ale durerilor încercate şi ale nenorocirilor.

Noua căpetenie se numea Bohun.

Ajunsese dinainte la un rang înalt în sfatul cazacilor şi în luptă. Era socotit de toţi urmaşul lui Chmielnicki, pe care îl întrecea în ura lui pentru leşi.

La Beresteczko, Bohun fusese cel dintâi dintre polcovnicii cazaci care ieşise la luptă odată cu tătarii în fruntea a cincizeci de mii de oameni. Luase parte la bătălia de trei zile a călărimii şi, înfrânt de Jeremi, odată cu hanul şi hoardele izbutise să scape de la măcel cea mai mare parte din oaste şi s-o adăpostească în tabără. Acum, după Dziedziała, polcovnicii îi încredinţaseră conducerea supremă, nădăjduind că numai el poate să salveze tabăra şi oştirea.

Într-adevăr, tânăra căpetenie nici nu voia să audă de negocieri; dorea lupta şi vărsarea de sânge, chiar dacă avea să se înece el însuşi în acest sânge.

Se convinse însă în curând că, având asemenea oaste, nu se putea gândi să treacă prin forţa armelor peste oastea regelui, aşa că recurse la alt mijloc.

Istoria păstrează amintirea sforţărilor fără asemănare, menite să scape oastea şi ţăranii răzvrătiţi, sforţări care li se păreau celor de atunci vrednice de un uriaş.

Bohun hotărî să treacă prin mlaştinile fără fund ale Pleszowei, sau mai degrabă să clădească un pod prin aceste smârcuri, peste care să poată trece toţi oştenii.

― Păduri întregi căzură sub securile cazacilor şi fură cufundate în noroaie; se aruncau în mlaştină care, corturi, cojoace – şi podul se lungea cu fiecare zi.

Se părea că totul e cu putinţă pentru această căpetenie.

Regele întârzia asediul, nevrând să facă vărsare de sânge, dar văzând aceste lucrări uriaşe, înţelese că n-are încotro şi porunci trâmbiţaşilor să vestească oştirea ca seara să fie gata pentru bătălia hotărâtoare.

În tabăra cazacă nu cunoştea nimeni acest plan; podul fusese lungit toată noaptea dinainte, iar dimineaţa Bohun ieşi în fruntea polcovnicilor să cerceteze lucrarea.

Era într-o luni, în ziua de şapte iulie a anului 1651. Dimineaţa se ridicase palidă, înfricoşată parcă; spre răsărit zorii erau sângerii, soarele se ivi cenuşiu, bolnăvicios, străluciri purpurii luminau apele şi pădurile.

În tabăra polonă caii fură goniţi la păşune; cea cazacă lărmuia de glasurile oamenilor treziţi din somn. Se aprindeau focurile şi se pregătea mâncarea de dimineaţă. Văzură cu toţii plecarea lui Bohun, a alaiului său şi a călărimii care mergea în urma lui, călărime cu ajutorul căreia căpetenia voia să-l alunge pe voievodul de Bracław care ocupa spatele taberei şi strica lucrările cazacilor cu tunurile.

Gloatele priveau liniştite şi încrezătoare la această plecare. Mii de ochi îl conduceau pe tânărul războinic şi mii de guri îngânau în urma lui:

― Dumnezeu să te binecuvânteze, şoimule!

Căpetenia, alaiul şi călărimea, îndepărtându-se cu încetul de tabără, ajunseră la marginea pădurii, se mai văzură lucind o dată în soarele dimineţii şi începură să se piardă dincolo de hăţişuri.

Atunci răsunară strigăte cumplite, pătrunzătoare, mai degrabă urlete, la intrarea în tabără:

― Oameni buni, scape cine poate!

― Căpeteniile fug! strigară deodată mai multe glasuri.

― Căpeteniile fug! repetară sute şi mii de oameni. Murmurul străbătu mulţimile, aşa cum străbate viforul pădurea, şi un urlet năprasnic, neomenesc se smulse din două sute de mii de piepturi.

― Scape cine poate! Scape cine poate! Leşii! Căpeteniile fug!

Gloatele se vânzoliră dintr-odată ca un puhoi învolburat. Focurile fură călcate în picioare, carele şi corturile răsturnate, îngrăditurile rupte, se înghesuiau, se sufocau. O spaimă grozavă rătăci toate minţile. Munţi de trupuri îngrădiră drumul – călcau peste ele printre urlete, înghesuială, strigăte şi gemete. Mulţimile se revărsau de pe medeanul din mijlocul taberei, se aruncau pe pod şi se îmbrânceau în mlaştini; cei care se înecau, se încleştau în îmbrăţişări spasmodice şi cereau îndurarea cerului, cufundându-se în nororoiul rece, mişcător. Pe pod se încinse lupta şi măcelul pentru locuri. Apele Pleszowei se umplură de trupuri. La Beresteczko, Nemesis a istoriei plătea înfricoşător pentru Piławce.

Strigătele cumplite ajunseră la urechea tinerei căpetenii, care înţelese numaidecât ce se întâmplase. În zadar se întoarse îndată în tabără, în zadar gonea înaintea mulţimilor cu braţele înălţate spre cer. Glasul îi fu acoperit de urletele miilor de oameni, puhoiul înspăimântat al fugarilor îl luă cu alai şi călărime, ducându-l la pieire.

Oştile Coroanei rămaseră uluite la vederea acestei frământări, pe care mulţi o socotiră la început drept un atac deznădăjduit, dar nu puteau să nu-şi creadă ochilor.

Câteva clipe mai târziu, când îşi reveniră din uimire, toate steagurile se uniră fără poruncă asupra vrăjmaşului; înainte gonea ca viforul steagul de dragoni, în fruntea căruia zbura un polcovnic mititel cu sabia ridicată asupra capului.

Şi începu ziua mâniei, a înfrângerii şi a judecăţii… Cine nu se sufocase în înghesuială sau scăpase de la înec, pierea de paloş. În braţele râului se vărsase atâta sânge, încât nu mai puteai să-ţi dai seama dacă prin albii curgea apă ori sânge. Gloatele înnebunite începură să se sugrume, să se îmbrâncească de-a valma în apă şi să se înece… Omorul umplu pădurile şi se înstăpâni în ele, cu atât mai mult, cu cât cete numeroase începură să se apere cu turbare. Se luptau în mlaştini, în bungeturile codrului, pe câmp. Voievodul de Bracław tăia întoarcerea fugarilor. Regele poruncea în zadar să oprească oştenii. Pierise orice milă şi măcelul ţinu până noaptea, un măcel cum nu mai pomeniseră nici luptătorii mai vârstnici, la amintirea căruia, mai târziu, li se făcea părul măciucă în cap.

Când întunericul acoperi în cele din urmă pământul, învingătorii se înfricoşară de prăpădul pe care-l făcuseră. Nu se cântă
Te Deum,
şi lacrimi de jale şi de mâhnire, nu de bucurie, se scurseră din ochii regelui.

Aşa se încheie primul act al dramei, al cărei autor fu Chmielnicki.

Bohun însă nu-şi pierdu viaţa odată cu ceilalţi în această zi de cumplire. Unii spun că, văzând nenorocirea, scăpase cel dintâi prin fugă, iar alţii cum că l-ar fi salvat un cavaler cunoscut. Adevărul n-a putut fi scos la iveală.

Un lucru e sigur, anume că în războaiele care urmară numele lui fu pomenit printre numele celor mai vestite căpetenii ale cazacilor. Plumbul tras de o mână răzbunătoare îl ajunse câţiva ani mai târziu, dar se vede că nici atunci nu-i bătuse ceasul din urmă. După moartea prinţului Wiśniowiecki, care se sfârşi din viaţă din pricina greutăţilor războiului, când ţinutul Łubnie se dezlipi de trupul Republicii, Bohun puse stăpânire pe cea mai mare parte din proprietăţile lui. Se zvoneşte că până la urmă nu voia să-l mai recunoască nici pe Chmielnicki drept stăpân. Chmielnicki însuşi descurajat, blestemat de propriul popor, căuta sprijin la cei din afară, dar semeţul Bohun respingea orice ocrotire şi era gata să-şi apere cu sabia libertatea de cazac.

Se mai spune că zâmbetul nu înflori niciodată pe obrazul acestui om neobişnuit. Nu trăi la Łubnie, ci într-un sătuc pe care îl reclădise din cenuşă şi care se numea Rozłogi. Pesemne că acolo a şi murit.

Războaiele civile continuară multă vreme şi după moartea lui. După aceea veniră ciuma şi suedezii. Tătarii năvăleau mereu în Ucraina, luând mulţimi de oameni în robie. În Republică şi în Ucraina populaţia se împuţina. Lupii urlau pe dărâmăturile târgurilor de altădată, iar ţinuturile înfloritoare odinioară arătau ca nişte cimitire uriaşe. Ura se statornicise în inimi şi otrăvea sângele fraţilor.

SFÂR
Ş
IT

Henryk Sienkiewicz

PRIN FOC
Ş
I SABIE

În
Prin foc
ş
i sabie,
care în formula iniţială avea să poarte titlul
Bârlogul lupilor (Wilcze gniazdo),
episoadele se derulează pe două direcţii de natură şi importanţă diferite, aflate însă în raport de strictă şi reciprocă subordonare. Tema socială – una dintre încercările armate de eliberare a Ucrainei – se împleteşte organic cu aceea romanescă – peripeţiile iubirii dintre Jan Skrzetuski şi Helena Kurcewicz – care va transmite unele contingenţe exterioare în
Neamul
Ş
oim
ă
re
ş
tilor
lui Sadoveanu. Apropierea şi întrepătrunderea unor teme atât de vaste a fost o idee strălucită din partea autorului care putea să cuprindă în acest cadru imens toate calităţile omeneşti – de la forţa fizică a soldatului la geniul comandantului – şi toate simţirile – de la foame şi frică până la ambiţie şi dragoste de ţară.

Stan Velea

{1}
 Cf. A. Milska,
Scriitori polonezi (Pisarze polscy),
Var
ş
ovia, 1965, p. 232.

{2}
 Cf. A. Nofer,
Henryk Sienkiewicz,
ed. a III-a, Var
ş
ovia, 1963, p. 6.

{3}
 H. Sienkiewicz,
Visurile tinere
ţ
ii (Marzenia mlodo
ś
ci), Opere (Dziela),
vol. 40, Var
ş
ovia, 1951, p. 129.

{4}
 A. Nofer,
op. cit.,
p. 13.

{5}
 J. Krzy
ż
anowski,
O nou
ă
privire asupra lui Sienkiewicz
(Nowe spojrzenie na Sienkiewicza),
în vol.
În cercul marilor reali
ş
ti
(W Krega wielkich realistów),
Cracovia, 1962, p. 16.

{6}
 J. Krzy
ż
anowski,
Sienkiewicz,
Calendarul vie
ţ
ii
ş
i al operei
(Sienkiewicz, Kalendar
ż
ycia i twórczo
ś
ci)
ed. a II-a, Var
ş
ovia, 1956 pp. 24
–25.

{7}
 J. Krzy
ż
anowski,
O nou
ă
privire asupra lui Sienkiewicz,
p. 17. În
op. cit.
A. Nofer opineaz
ă
c
ă
Sienkiewicz a condus efectiv
S
ł
owo
din 1882 pân
ă
în 1887 (p. 154).

{8}
 J. Krzy
ż
anowski, Bursa Sienkiewicz la Academia polon
ă
de
ş
tiin
ţ
e (Stypendium sienkiewiczowskie w P.A.N.), vol. cit., pp. 90
–96.

{9}
 Cit. dup
ă
A. Nofer,
op. cit.,
pp. 164
–165.

{10}
 
Ibidem,
pp. 161
–162.

{11}
 Vezi J. Kleiner,
Schi
ţă
a istoriei literaturii poloneze
(Zarys dziejów literatury polskiej), Wroc
ł
aw, Var
ş
ovia, Cracovia, 1963, p. 417.

{12}
 P. Chmielowshi,
Schi
ţă
a celei mai noi literaturi poloneze
(Zarys najnowszej literatury polskiej), ed. a III-a, Cracovia, 1895, p. 26.

{13}
 Scrisorile lui H. Sienkiewicz c
ă
tre K. Górski (Listy H. Sienkiewicz do K. Górskiego), Tygodnik Powszechny (S
ă
pt
ă
mânalul universal), 1946, nr. 19.

{14}
 Krzy
ż
anowski, Sienkiewicz. Calendarul vie
ţ
ii
ş
i al operei
(Sienkiewicz. Kalendar Zycia i tworczósci),
ed. a II-a, Var
ş
ovia, 1956, p. 104.

{15}
 St.
Ł
ukasik,
H. Sienkiewicz în România,
p. 23
–24.

{16}
 B. Prus,
Prin foc
ş
i sabie
– roman din anii de demult, de H. Sienkiewicz (Pierwa pochwala „Ogniem i mieczem” – powie
ść
z dawnych lat H. Sienkiewicza”),
Kraj (
Ţ
ara), 1884, nr. 28
–30.