Prin foc si sabie (42 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.38Mb size Format: txt, pdf, ePub

Urletul răsună într-adevăr iarăşi, părând şi mai aproape.

― Scoală, copilă! o îndemnă cerşetorul. Dacă nu poţi să mergi, o să te duc eu. Ce să fac! Văd că te-am îndrăgit prea mult, dar asta se întâmplă fiindcă am trăit ca un burlac şi n-am putut să las urmaşi legiuiţi; am destui din flori, dar sunt musulmani, pentru că am stat multă vreme în Turcia. Eu sunt cel din urmă vlăstar din neamul Zagłoba cu blazonul „
în
frunte”.
Domnia Ta ai să te îngrijeşti de bătrâneţile mele, iar acum scoală sau urcă-te la mine în spinare.

― Mi s-au îngreuiat picioarele de nu pot nici să le mişc.

― Şi te mai lăudai cu puterea Domniei Tale! Ia, taci! Taci! Pe Dumnezeul meu, aud lătrat de câini. Aşa-i, ăştia nu sunt lupi, ci câini. Cătunul Demianówka, despre care vorbea cerşetorul, trebuie să fie pe aproape. Slavă Celui Preaînalt! Tocmai mă gândeam să aprindem focul, ca să ne ferească de lupi, dar am fi adormit amândoi, că suntem straşnic de osteniţi. Aşa-i, sunt câini. Auzi?

― Să mergem, spuse Helena, care îşi recapătă puterile dintr-odată.

Cum ieşiră din pădure, văzură, la câţiva stânjeni luminile mai multor aşezări. Zăriră, de asemenea, trei turle de biserică acoperite de şindrilă nouă, care răsfrângeau ultimele luciri ale amurgului. Lătratul câinilor se auzea tot mai limpede.

― Aşa-i, asta-i Demianówka, nu poate fi altfel, zise, Zagłoba. Cerşetorii sunt întâmpinaţi cu plăcere peste tot, poate că aflăm aici un culcuş şi cu ce să ne astâmpărăm foamea, şi poate că s-or găsi niscaiva oameni cumsecade să ne ducă mai departe. Stai, jupâniţă, Demianówka e unul din cătunele prinţului, aşa că trebuie să fie pe aici şi vreun ajutor de staroste. Ne odihnim şi aflăm şi veşti noi. Prinţul trebuie să fie pe drum. Poate că scăparea e mai aproape decât gândeşti Domnia Ta. Aha, să nu uiţi că eşti mută! Încep să calc în străchini, ţi-am spus să-mi zici Onufrij, dar dacă eşti mută, nu poţi să-mi zici în nici un fel. O să vorbesc eu pentru amândoi şi, slavă Domnului, vorbesc ţărăneşte tot atât de bine ca şi latineşte. Haidem, să mergem! Iată, primele colibe sunt aproape. Doamne, când o să se sfârşească pribegia noastră! De-am putea căpăta măcar bere fierbinte, i-aş mulţumi lui Dumnezeu şi pentru asta.

Jupân Zagłoba tăcu şi, un răstimp, merseră alături în linişte. Apoi începu iar să vorbească:

― Ţine minte, jupâniţă, că eşti mută. Dacă te întreabă cineva ceva, arată spre mine şi îngână: „Hum, hum, hum! n’eu, n’eu!” Am văzut că ai multă înţelepciune, şi acum e vorba de pielea noastră. Numai dacă din întâmplare am nimeri peste steagurile hatmanilor sau ale prinţului, atunci spunem îndată cine suntem, mai ales dacă e vreun ofiţer cu purtări alese şi cunoscut al lui pan Skrzetuski. Domnia Ta te afli sub oblăduirea prinţului, aşa că n-ai a te teme de oşteni. O! Ce-i cu pălălaia care iese din groapă? Aha! Bat fierul, e o fierărie! Văd şi oameni mulţi acolo, să mergem la ei.

Într-adevăr, într-o adâncitură care alcătuia un fel de firidă a râpei se găsea fierăria, din hornul căreia se împrăştiau snopi şi rotocoale de scântei aurii, iar prin uşa deschisă şi prin găurile sfredelite în pereţi ţâşnea o lumină puternică, acoperită din când în când de siluetele întunecate care se mişcau înăuntru. Afară, în faţa fierăriei, se desluşeau în mohoreala înserării câteva zeci de făpturi în picioare, împărţite în grupuri. În fierărie, ciocanele băteau ritmic, trimiţând ecouri în împrejurimi; zgomotul fierului lovit se amesteca cu cântecele de afară, cu murmurul discuţiilor şi lătratul câinilor. Văzând toate acestea, jupân Zagłoba intră numaidecât în râpă, ciupi coardele lirei şi începu să cânte:

Ei, colo pe deal

Secer
ă
secer
ă
torii;

Iar prin stepa verde,

M
ă
re mi se vede,

Cum tot vin cazacii.

Cântând aşa, se apropie de grămada de oameni care stăteau în faţa fierăriei. Îi cercetă cu privirea: cei mai mulţi erau ţărani beţi. Aproape toţi aveau în mână ciomege uriaşe. Câteva dintre aceste ciomege aveau legate la un capăt coase tăioase şi vârfuri de suliţă. Înăuntru, fierarii tocmai se trudeau să dezdoaie coasele şi să făurească vârfuri ascuţite.

― Ei, moşule, moşule! chemară glasuri din grămadă.

― Slavă lui Dumnezeu! se închină jupân Zagłoba.

― În vecii vecilor!

― Copii, spuneţi moşului, încotro e Demianówka?

― Demianówka. Da’ ce treabă ai cu ea?

― Mi s-a spus pe drum, urmă cerşetorul, că acolo sunt oameni buni la inimă, care-i primesc bine pe cerşetori, le dau să mănânce, să bea, îi lasă să doarmă la ei şi îi cinstesc şi cu parale. Eu sunt bătrân, am bătut cale lungă, iar băiatul abia mai poate să-şi mişte picioarele. E mut, sărmanul, şi mă poartă de mână, că eu nu văd; sunt orb, nenorocitul de mine. Oameni buni, Dumnezeu să vă binecuvânteze, şi Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, şi Sfântul Onufrij să vă binecuvânteze. Numai într-un ochi mi-a mai rămas puţină lumină de la Dumnezeu, celălalt s-a întunecat pe veci; umblu şi eu cu teorba, cânt şi îmi duc zilele ca păsările care ciugulesc ce le pică din mâna oamenilor milostivi.

― De unde eşti, moşule?

― Oho, de departe, de departe! Îngăduiţi-mi să mă odihnesc oleacă, văd că lângă fierărie e o laviţă. Stai şi tu, sărmane, vorbea mai departe, arătând laviţa Helenei. Suntem de lângă Ladawa, oameni buni. De acasă am plecat, ehe, tare demult, iar acuma venim de la hramul din Browarki.

― Ce veste bună ai auzât pe acolo? întrebă un ţăran bătrân cu coasa în mână.

― De auzât, am auzât, da’ nu ştiu dacă sunt bune. Era multă lume adunată. Zâceau că Chmielnicki l-a biruit pe feciorul hatmanului şi pe oştenii lui. Am mai auzât că pe malul rusin ţăranii se ridică împotriva stăpânilor.

Grămada de oameni îl înconjură îndată pe Zagłoba care, stând lângă cneaghină, ciupea din când în când strunele lirei.

― Ai auzit tu, moşule, că se ridică?

― Păi cum! Vai de viaţa noastră de ţărani!

― Şi zâc că se sfârşeşte?

― La Kiev au găsit pe altar o scrisoare de la Cristos, care glăsuieşte că are să fie război năprasnic şi cumplită şi mare vărsare de sânge în toată Ucraina.

Oamenii care înconjurau laviţa pe care stătea jupân Zagłoba se strânseră şi mai mult.

― Zaci că a fost scrisoare?

― A fost, cum te văd! Vorbea de război, de vărsare de sânge… Da’ nu mai pot să scot o vorbă, că mi s-a uscat gâtul, săracul de mine.

― Ia, moşule, o măsură de horilcă şi zî ce-ai mai auzât prin lume. Cunoaştem şi noi că cerşetorii umblă peste tot şi ei ştiu de toate. Au mai fost şi alţii pe la noi şi ne-au spus că Chmiel o să aducă grea cumpănă asupra boierilor. Ei, şi ne-am ascuţit şi noi coasele şi suliţăle, ca să nu rămânem în coadă; da’ nu ştim ce să facem, să începem ori să aşteptăm ştire de la Chmiel.

Zagłoba dădu horilca de duşcă, plescăi din limbă, apoi se gândi o vreme şi răspunse:

― Păi cine v-a zâs că e timpul să începeţi?

― Noi vrem, sânguri.

― Să începem! Începem! se auziră glasuri numeroase. Dacă zaporojenii i-au bătut pe boieri, să începem!

Coasele şi suliţele se frământară în mâinile vânjoase, zăngănind ameninţător.

Apoi urmă o clipă de tăcere, doar ciocanele băteau fierul în fierărie. Viitorii tăietori de oameni aşteptau să audă ce spune cerşetorul. Zagłoba se gândi multă vreme şi întrebă:

― Ai cui sunteţi voi?

― Ai cneazului Jarema.

― Şi pe cine vreţi să tăiaţi?

Ţăranii se uitară nedumeriţi unul la altul.

― Pe el? întrebă cerşetorul.

― Nu ne ajunge puterea…

― Ei, nu vă ajunge, copii, nu vă ajunge! Eu am fost şi la Łubnie şi l-am văzut pe cneaz cu ochii mei. E înfricoşător! Când răcneşte tremură copacii în pădure, şi când bate din picior se scufundă pământul şi se face râpă. De el se teme şi regele, şi hatmanii îl ascultă, şi la toţi le e frică de el. Are oaste mai multă decât hanul şi sultanul. Nu puteţi să-l înfruntaţi, copii, o, nu. Nu voi îl căutaţi pe el, el vă caută pe voi. Şi mai aflaţi de la mine că toţi leşii îi vin în ajutor, şi cunoaşteţi şi voi că tot leahul are sabie!

O tăcere mohorâtă se înstăpâni în grămadă; cerşetorul mângâie iarăşi strunele teorbei şi urmă, înălţându-şi faţa spre Lună:

― Vine cneazul, vine, şi alături de el atâtea penaje purpurii şi atâtea steaguri, câte stele pe cer şi scaieţi în stepă. Vântul aleargă înaintea lui şi geme, şi ştiţi voi, copii, de ce geme vântul? Plânge soarta voastră. Înaintea lui aleargă moartea, mama care-şi zăngăne coasa, şi ştiţi voi de ce o zăngăne? Pentru grumazurile voastre.

― Doamne, apără-ne! se auziră şoapte îngrozite. Şi iarăşi se auzi numai bătaia ciocanelor.

― Cine e aici comisarul cneazului? întrebă cerşetorul.

― Pan Gdeszyński.

― Şi unde e?

― A spălat putina.

― De ce a fugit?

― Când a auzit că ne batem coasele şi suliţăle, a intrat frica în el şi a fugit.

― Cu atât mai rău, el o să vă pârască cneazului.

― Ce tot croncăneşti ca un corb, moşule! spuse un ţăran mai în vârstă. Noi credem că le-a sunat ceasul boierilor. Nici pe malul rusin, nici pe malul tătăresc n-o să mai fie nici boieri, nici cneji, numai cazaci şi oameni slobozi o să fie; n-o să mai fie nici fumărit, nici vinărit, nici morărit, nici birul pe cărăuşie, şi nici ovrei n-o să mai fie, că aşa stă scris în cartea de la Cristos, despre care ne-ai vorbit şi tu. Chmiel e tot atât de tare ca şi cneazul. Să-şi încerce puterile!

― Ajută-i, Doamne! spuse cerşetorul. Vai de soarta noastră de ţărani! Înainte era altfel.

― Al cui e pământul? Al cneazului. A cui e stepa? A cneazului! A cui e pădurea? Ale cui sunt cirezile de vite? Ale cneazului! Mai înainte pădurea era a lui Dumnezeu, stepa era tot a lui; cine venea mai întâi lua cât vrea şi nu era dator la nimeni. Acum toate sunt ale boierilor şi ale cneazului…

― Vorbiţi cu dreptate, fraţii mei, zise Zagłoba, da’ eu vă zic un lucru. Ştiţi că nu puteţi să vă împotriviţi, aşa că uite ce vă zic: cine vrea să-i taie pe boieri, să nu stea aici până se vor lua de grumaz Chmiel cu cneazul, să fugă la Chmiel şi asta îndată, mâine, că cneazul e pe drum. Dacă pan Gdeszyński îl aduce pe cneaz la Demianówka, nu vă iartă pe nici unul, o să vă omoare pe toţi – aşa că fugiţi la Chmiel. Cu cât o să fiţi mai mulţi, cu atât mai bine o să se descurce Chmiel. O, că grea treabă îl mai aşteaptă. Mai întâi hatmanii şi oştile Coroanei, câtă frunză şi iarbă, apoi cneazul, şi mai tare ca hatmanii! Daţi fuga, copii, să-l ajutaţi pe Chmiel şi pe zaporojeni, că ei, sărmanii, nu pot să facă faţă, şi doar pentru slobozenia şi binele vostru se bat cu boierii. Duce-vă-ţi, scăpaţi de cneaz şi-l ajutaţi pe Chmielnicki
{127}
.

― Adevărat grăieşte! se auziră glasuri în grămadă.

― Bine vorbeşte.

― E un cerşetor cu glagorie la cap!

― Tu l-ai văzut pe cneaz pe drum?

― De văzut, nu l-am văzut, da’ am auzit la Browarki că a pornit de la Łubnie; pârjoleşte şi omoară, unde află vreo suliţă, de rămâne numai pământul şi cerul.

― Doamne, ai milă de noi!

― Şi unde să-l căutăm pe Chmiel?

― Pentru asta am şi venit aici, copii, ca să vă zic unde să-l căutaţi pe Chmiel. Mergeţi, copii, până la Zołotonosza, apoi la Trechtymirów, şi acolo vă aşteaptă Chmiel, acolo se adună oamenii din toate satele, cătunele şi hutoarele, acolo o să vină şi tătarii; altfel prinţul nu v-ar lăsa să umblaţi încolo şi încoace peste tot.

― Da’ tu, moşule, mergi cu noi?

― De mers, nu pot să merg pe jos, că-mi atârnă greu ciolanele bătrâne. Da’ puneţi un cal la o teleagă, şi merg şi eu cu voi. La Zołotonosza o să mă duc înainte, să văd dacă nu sunt oşteni de-ai panilor. Dacă sunt, ne ferim într-o parte şi mergem drept la Trechtymirów. Acolo e ţara cazacilor. Şi acum daţi-mi să beau şi să mănânc, că şi eu şi băiatul suntem morţi de foame. Plecăm mâine-dimineaţă, şi pe drum o să vă cânt despre pan Potocki şi despre cneazul Jarema. Of, că năprasnici lei mai sunt! O să fie mare vărsare de sânge în Ucraina; cerul se înroşeşte grozav, iar Luna parcă pluteşte în sânge. Copii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să se îndure de voi, că mulţi nu se vor mai bucura de lumina zilei. Am mai auzit că strigoii se ridică din morminte şi urlă.

Spaima puse stăpânire pe ţăranii adunaţi. Începură să privească fără să vrea împrejur, să-şi facă semnul crucii şi să şoptească între ei. În cele din urmă, unul strigă:

― La Zołotonosza!

― La Zołotonosza! repetară cu toţii, de parcă acolo le era fuga şi scăparea.

― La Trechtymirów!

― Moarte leşilor şi boierilor!

Deodată un cazac tinerel ieşi înainte, ameninţă cu suliţa şi strigă:

― Tătucule! Dacă mergem mâine la Zołotonosza, haidem acum la casa comisarului!

― La casa comisarului! răcniră dintr-odată câteva zeci de glasuri.

― Să-i dăm foc! Să-i jefuim averea!

Dar cerşetorul care până atunci stătuse cu capul aplecat pe piept, îl ridică şi spuse:

― Ei, copii, nu vă duceţi la casa comisarului şi nu-i daţi foc, că poate să iasă rău. Cneazul poate dă târcoale cu oastea pe aproape; vede lumina, vine, şi e rău. Mai bine daţi-mi să mănânc şi arătaţi-mi unde să mă culc. Staţi liniştiţi, nu e timp de petrecere acuma.

― Adevărat vorbeşte! se auziră câteva glasuri.

― Aşa-i, aşa-i, iar tu, Maksym, eşti un prostănac!

― Hai, moşule, la mine, îţi dau şi eu ce s-o găsi şi o litră de miere, mănânci şi te culci pe fân în şură, îl îndemnă un ţăran vârstnic pe cerşetor.

Zagłoba se ridică şi o trase pe Helena de mâneca svitcii. Cneaghina dormea.

― Mi-a ostenit băiatul, a adormit lângă bufniturile ciocanelor, rosti jupân Zagłoba.

Iar în sinea lui gândea:

― „O, dulce nevinovăţie care poţi să dormi printre suliţe şi cuţite! Se vede că veghează asupră-ţi îngeri din cer, şi pe lângă tine au grijă şi de mine.”

O deşteptă şi porniră spre satul care începea puţin mai încolo. Noaptea era senină, liniştită, în urma lor se aţineau ecourile loviturilor de ciocan. Bătrânul ţăran păşea înainte, arătând drumul prin întuneric, iar jupân Zagłoba, prefăcându-se că îngână o rugăciune, mormăia cu glas monoton:

― O, Doamne, Dumnezeule, îndură-te de noi păcătoşii…! Vezi, jupâniţă!… Sfântă Precistă… Ce ne făceam fără hainele cerşetorilor?… Precum în cer, aşa şi pe pământ… O să căpătăm de mâncare, iar mâine o să plecăm cu telega la Zołotonosza, în loc să mergem pe jos. Amin, amin, amin!… Ne putem aştepta ca Bohun să nimerească şi aici pe urmele noastre, nu se lasă el păcălit de şiretlicurile noastre… Amin, amin!… Dar o să fie prea târziu, pentru că trecem Niprul la Prochorówka, iar acolo stăpânesc hatmanii… Credinciosul nu se lasă înfricoşat de diavol. Amin!… Peste câteva zile, aici toată ţara va fi cuprinsă de flăcări, numai prinţul să pornească odată dincolo de Nipru… Amin!… Găsi-i-ar moartea, să ajungă pe mâna călăului!… Jupâniţă, îi auzi cum urlă la fierărie? Amin!… Grea năpastă a venit pe capul nostru, dar prost să fiu dacă nu te scot eu din bucluc, de-ar fi să fugim până la Varşovia.

Other books

Finn's Golem by Gregg Taylor
Empire of Lies by Andrew Klavan
The Saturday Big Tent Wedding Party by Alexander Mccall Smith
East Hope by Katharine Davis
Spark by Brigid Kemmerer
Dead Giveaway by S. Furlong-Bolliger
The Meadow by Adrian Levy