Prin foc si sabie (44 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.56Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Pan porucinic Kuszel! Slavă lui Dumnezeu!

― A, tu eşti Anton! rosti porucinicul, uitându-se la esaul. Ce faceţi pe aici? Unde-i atamanul vostru?

― Pane, marele hatman l-a trimis pe atamanul nostru la prinţul voievod să ceară ajutor, aşa că atamanul a plecat la Łubnie, iar nouă ne-a poruncit să umblăm prin sate şi să prindem fugarii.

Anton minţea ca din carte, gândindu-se că dacă steagul de dragoni venea dinspre Nipru nu avea de unde să ştie de năvala asupra Rozłogilor, de bătălia de la Wasilówka şi nici de celelalte fapte ale lui Bohun.

Totuşi porucinicul spuse:

― S-ar zice că vreţi să vă furişaţi alături de răsculaţi.

― Ei, pane porucinic, răspunse Anton, dacă voiam să ne ducem la Chmiel, nu eram de partea asta a Niprului.

― Adevărat, se învoi Kuszel, e adevărul adevărat şi nu pot să nu recunosc că ai dreptate. Dar atamanul n-o să-l găsească pe prinţul voievod la Łubnie.

― O! Da unde-i cneazul?

― Era la Przyłuka. Poate abia ieri să fi plecat spre Łubnie.

― Mare păcat. Atamanul are o scrisoare a hatmanului către cneaz; Luminăţia Voastră, mă rog de iertare, veniţi de la Zołotonosza?

― Nu. Stăteam la Kalenki, dar acum toate steagurile au primit poruncă să meargă la Łubnie, de unde prinţul are să pornească cu toată oastea. Voi încotro vă duceţi?

― La Prochorówka, ţăranii trec de partea cealaltă.

― Au fugit mulţi?

― Of, cu duiumul, cu duiumul!

― Ei, duceţi-vă cu Dumnezeu!

― Mulţămim cu umilinţă Luminăţiei Voastre. Domnul să vă călăuzească.

Dragonii făcură loc, şi ceata lui Anton ieşi dintre ei, îndreptându-se spre gura râpei. După ce ieşiră din vâlcea, Anton se opri şi ascultă cu atenţie, iar când dragonii se pierdură din vedere şi ultimele zgomote se stinseră în urma lor, se întoarse către seimeni şi le spuse:

― Ştiţi voi, prostănacilor, că dacă nu eram eu, peste, trei zile crăpaţi în ţepile de la Łubnie? Acum mânaţi cât puteţi, până la ultima suflare a cailor.

Porniră în goană.

„Norocul nostru! gândea Anton. De două ori norocul nostru: mai întâi pentru că am scăpat cu viaţă, apoi pentru că dragonii nu veneau de la Zołotonosza, aşa că Zagłoba s-a încrucişat cu ei; dacă-i întâlnea pe drum, nu mai aveau să se teamă de nici o urmărire.”

Într-adevăr pentru jupân Zagłoba era o întâmplare nefericită, în care norocul nu-l ajutase deloc, că nu se întâlnise cu steagul porucinicului Kuszel; ar fi scăpat dintr-odată de orice primejdie.

În acest timp, la Prochorówka, vestea înfrângerii de la Korsuń se abătu asupra lui ca un trăsnet. În drum spre Zołotonosza, prin sate şi hutoare, umblau zvonuri despre o bătălie cumplită, ba chiar despre biruinţa lui Chmiel, dar jupân Zagłoba nu le dăduse crezare, fiindcă ştia din experienţă că în popor orice veşti atingeau proporţii nemaipomenite şi mai ales acum, când era vorba de izbânzile cazacilor, oamenii îşi povesteau cu plăcere adevărate minuni. La Prochorówka însă îi venea greu să se mai întoarcă. Adevărul năprasnic şi ameninţător îl lovi ca o muchie de baltag în moalele capului. Chmiel triumfa, oştile Coroanei erau zdrobite, hatmanii în robie, toată Ucraina în flăcări.

La început, jupân Zagłoba îşi pierdu cumpătul. Se afla la mare ananghie. Norocul nu-l ajutase nici mai înainte, la Zołotonosza, unde nu găsise nici picior de oştean. Târgul fierbea împotriva lehilor, iar vechea cetăţuie era părăsită. Nu se îndoise nici o clipă că Bohun îl căuta, şi mai devreme sau mai târziu avea să dea peste urmele lui. Şleahticul cotigise într-adevăr ca un iepure fugărit, dar îşi cunoştea bine ogarul care-l urmărea şi ştia că nu se lasă înşelat cu una cu două. Aşa că jupân Zagłoba avea în urma lui pe Bohun, iar înainte marea răzvrătire a ţăranilor, măcelurile, pârjolul, cetele de tătari şi mulţimile dezlănţuite.

Să fugă în asemenea împrejurare era aproape cu neputinţă, mai ales când avea cu sine şi o fată care, deşi avea haine de cerşetor, atrăgea peste tot atenţia cu frumuseţea-i neobişnuită.

Avea de ce să-şi piardă cumpătul.

Dar jupân Zagłoba nu-şi pierdea niciodată capul pentru multă vreme. În cea mai mare învălmăşeală de gânduri vedea foarte bine, sau mai degrabă simţea cum nu se poate mai limpede că se teme de Bohun de o sută de ori mai mult decât de foc, apă, măcel, răscoală şi chiar de Chmielnicki. Numai la gândul că putea să încapă în mâinile groaznicului ataman, i se încreţea pielea de frică. „Ştiu că mi-ar da o trânteală! îşi repeta mereu. Şi înaintea mea se întinde vâlvătaia răscoalei!”

Mai rămânea un singur mijloc de scăpare: s-o părăsească pe Helena, lăsând-o în seama lui Dumnezeu, dar jupân Zagłoba nu voia să facă aşa ceva.

― Nu se poate, jupâniţă, îi spunea, m-ai fermecat cu ceva şi o să ajung să-mi tăbăcesc pielea din pricina Domniei Tale.

Dar nici prin minte nu-i trecea s-o părăsească. Aşadar, ce avea de făcut?

„Ha! gândea, nu mai am vreme să-l caut pe prinţ! înaintea mea se întinde marea răzvrătirii, am să mă dau la fund în această mare, aşa cel puţin am să mă ascund şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, poate am să ajung şi pe malul celălalt”.

Hotărî să treacă pe malul drept al Niprului.

Dar la Prochorówka nu era prea uşor să facă acest lucru. Pan Mikołaj Potocki adunase încă de la plecarea lui Krzeczowski cu oastea toate dubasurile, ciobăcile, podurile plutitoare, şăicile şi luntrile mai mici, începând de la Perejasław până la Czehryn. La Prochorówka mai era numai un pod plutitor găurit, pe care-l aşteptau mii de oameni fugiţi de dincolo de Nipru. În sat erau ocupate toate colibele, grajdurile, şurile şi cocinile, şi era o scumpete nemaiauzită. Jupân Zagłoba trebuia să cânte din liră, ca să facă rost de o bucată de pâine. Aşteptară o zi şi o noapte, pentru că podul se stricase de două ori şi avea nevoie să fie reparat.

Petrecură noaptea pe malul râului stând lângă foc, alături de grupurile de ţărani beţi. Bătea vântul şi era frig. Cneaghina era frântă de oboseală şi de durere, cizmele ţărăneşti îi făcuseră răni la picioare. Se temea să nu se îmbolnăvească mai rău. Faţa i se înnegrise şi pălise, ochii minunaţi îşi pierduseră strălucirea; o dobora teama că poate să fie recunoscută sau că urmăritorii lui Bohun pot să sosească pe neaşteptate. În noaptea aceea îşi sătură privirile cu o privelişte înfiorătoare. Ţăranii aduseră de la gura Roşiei câţiva şleahtici care voiau să se adăpostească de năvala tătarilor în ţinuturile lui Wiśniowiecki, şi-i chinuiră cumplit pe mal. Le sfredeliră ochii cu burghiul, zdrobindu-le capetele între pietre. În afară de asta, la Prochorówka trăiau doi evrei cu familia. Gloata înnebunită îi aruncă în Nipru şi, cum nu cădeau îndată la fund, evreicele şi copiii trebuiră să-i scufunde cu nişte căngi lungi, în zbieretele şi beţia mulţimii. Cazacii ameţiţi se fugăreau cu fetişcanele ameţite şi ele. Hohote înfricoşătoare de râs răsunau ameninţător pe malurile întunecate ale Niprului! Vântul împrăştia focurile, tăciunii aprinşi şi scânteile luate de viforniţă zburau şi se stingeau în valuri. Din când în când se isca învălmăşeală. Glasuri de beţivani strigau răguşite prin întuneric: „Oameni buni, mântuiţi-vă, vine Jarema!” Şi mulţimea se repezea orbeşte spre mal, călcându-se în picioare şi împingându-se în apă. Odată era cât pe ce să-i calce în picioare pe Zagłoba şi pe cneaghină. Era o noapte drăcească, ce părea că nu se mai sfârşeşte. Zagłoba căpătă o oca de votcă, bău cu sete şi o sili şi pe cneaghină să bea, ca să nu leşine sau s-o apuce fierbinţeala. În cele din urmă apele Niprului începură să albească şi să lucească. Se revărsau zorile. Ziua se vestea noroasă, mohorâtă, palidă. Zagłoba voia să treacă mai repede pe malul celălalt. Din fericire şi podul se reparase. Era o îmbulzeală îngrozitoare.

― Faceţi loc pentru cerşetor, loc pentru cerşetor! striga Zagłoba, ţinând-o pe Helena înainte, între mâinile întinse şi ferind-o de înghesuială. Loc pentru cerşetor! Mă duc la Chmielnicki şi la Krzywónos! Oameni buni, faceţi loc pentru un cerşetor, dragii mei. Sugruma-v-ar moartea neagră, pe voi şi pe copiii voştri! Nu văd bine, o să cad în apă, îmi înecaţi băiatul. Daţi-vă la o parte, copii, să dea Dumnezeu să vă apuce damblaua, să muriţi, să crăpaţi în ţeapă!

Ţipând, blestemând, rugându-se şi împingând mulţimea cu coatele-i puternice, o urcă mai întâi pe Helena pe pod, apoi se caţără şi el, după care începu iar să strige:

― Destul!… Ce vă împingeţi aşa?… O să se scufunde podul, dacă vă îmbulziţi atâta. Destul, ajunge!… O să vă vină şi vouă rândul, iar dacă n-o să vă mai vină, nu-i nimic.

― Destul, destul! răcneau cei care se suiseră pe pod. Daţi-i drumul!

Vâslele se încordară şi podul începu să se depărteze de la mal. Şuvoiul iute îl purta puţin mai la vale, spre Demontow.

Străbătuseră jumătate din lărgimea albiei, când pe ţărmul de la Prochorówka se auziră strigăte, chemări. Mulţimea rămasă lângă râu se vânzolea cumplit, unii fugeau ca nebunii spre Demontow, alţii săreau în apă, iar ceilalţi strigau, mişcau din mâini sau se aruncau cu faţa la pământ.

― Ce-i asta? Ce s-a întâmplat? se întrebau cei de pe pod.

― Jarema! ţipă un glas.

― Jarema, Jarema! Să fugim, răcniră alţii.

Vâslele începură să lovească apa tot mai repede, podul aluneca pe unde ca o luntre căzăcească.

În aceeaşi clipă, pe malul de la Prochorówka se arătară nişte călăreţi.

― Oastea lui Jarema! strigară câţiva pe pod.

Călăreţii alergau pe mal, încoace şi încolo, întrebând lumea despre ceva, apoi începură să strige la cei care pluteau:

― Staţi! Staţi!

Zagłoba se uită înapoi şi o sudoare rece îl năpădi din creştet până-n tălpi: recunoscuse cazacii lui Bohun.

Într-adevăr, era Anton cu seimenii lui.

Cum am mai spus, jupân Zagłoba niciodată nu se pierdea cu firea pentru mult timp; puse mâna streaşină la ochi şi uitându-se îndelung, ca un om care nu vedea bine, începu să răcnească, de credeau că-l jupuia cineva de piele.

― Copii! Ăştia sunt cazacii lui Wiśniowiecki! O, pentru Dumnezeu şi Sfânta Precistă! Daţi zor să ajungem mai repede la mal! Pe cei care au rămas, o să-i plângem, dar să tăiem podul, că altfel vom pieri cu toţii!!

― Mai iute, mai iute, să tăiem podul! strigau alţii.

Se iscă o hărmălaie grozavă, chemările dinspre Prochorówka nu se mai auzeau. În aceeaşi clipă podul scrâşni pe pietrişul de pe mal. Ţăranii începură să sară jos, dar nu apucară să coboare cu toţii, că ceilalţi smulseră punţile şi izbiră cu securile în fundul podului. Scânduri şi aşchii rupte începură să zboare în văzduh. Nenorocita ambarcaţiune era distrusă cu înverşunare, ruptă în bucăţi; groaza înzecise puterile ţăranilor.

În tot acest răstimp, jupân Zagłoba zbiera cât îl ţinea gura:

― Taie, sparge, rupe! Arde!… Scăpaţi-vă! Vine Jarema! Vine Jarema!

Îşi aţintise ochiul sănătos asupra Helenei, clipind cu anume înţeles.

De partea cealaltă strigătele se înteţiră, când văzură că se strică podul, dar era prea departe şi nu se înţelegea nimic. Mişcările braţelor semănau cu nişte ameninţări, sporind şi mai mult graba distrugerii.

Podul pieri în curând, dar din toate piepturile se smulse dintr-odată un strigăt de spaimă şi înfricoşare:

― Sar în apă! Înoată spre noi! răcneau ţăranii.

Mai întâi un călăreţ, apoi vreo câteva zeci îşi împinseră caii în apă şi porniră înot spre malul celălalt. Era o faptă de o îndrăzneală nebună; apele umflate din primăvară curgeau mai repede ca de obicei, formând ici-colo vârtejuri şi cotituri nenumărate. Caii, luaţi de şuvoiul râului, nu puteau să înoate drept, apa îi ducea la vale cu mare iuţeală.

― Nu mai ajung la mal! strigau ţăranii.

― O să se înece!

― Slavă Domnului! O! Un cal s-a şi dat la fund.

― Lasă-i să piară!

Caii străbătuseră a treia parte din râu, dar curentul îi purta la vale tot mai mult. Începeau să-şi piardă puterile şi se cufundau din ce în ce mai adânc. În curând cazacii care-i călăreau intraseră în apă până la brâu. Mai trecu o bucată de vreme. Ţăranii din Szelepucha alergară să vadă ce se petrece: deasupra apei se mai arătau doar capetele cailor, iar cazacii se afundaseră până la piept. Ajunseseră la jumătatea râului. Deodată un cazac dispăru în adânc, urmat de al doilea, al treilea, al patrulea şi al cincilea… numărul îndrăzneţilor se micşora văzând cu ochii. Pe amândouă părţile râului, deasupra gloatelor, se aşternuse o tăcere surdă, dar mergeau cu toţii de-a lungul malului, să vadă ce se întâmplă. Răzbiseră două treimi din râu, numărul înotătorilor se împuţinase şi mai mult, se auzeau sforăiturile greoaie ale cailor şi îndemnurile cazacilor; câţiva dintre ei aveau să ajungă la mal.

Deodată glasul lui Zagłoba sparse tăcerea:

― Hei! Copii! Apucaţi sâneţele, moarte oamenilor cneazului!

Împuşcăturile detunară, împrăştiind rotocoale de fum. Pe râu se auziră ţipete deznădăjduite, şi după o clipă cai şi oameni pieriră. Râul era pustiu, doar undeva departe, printre încreţiturile valurilor, înnegrea uneori burta unui cal sau se zărea căciula roşcată a vreunui cazac.

Zagłoba se uita la Helena şi clipea din ochi…

 

CAPITOLUL XXII

 

P
RIN
Ţ
UL
VOIEVOD
AL
U
CRAINEI
aflase de înfrângerea de la Korsuń înainte de a se întâlni cu Skrzetuski care stătea pe dărâmăturile arse de la Rozłogi; îl vestise husarul Polanowski la Sohatyn. Mai înainte prinţul zăbovise la Przyłuka, de unde îl trimisese pe pan Bogusław Maszkiewicz cu o scrisoare la hatmani, întrebând unde avea să vină cu toată oastea. Dar, cum pan Maszkiewicz nu se arătase îndelungă vreme cu răspunsul din partea hatmanilor, prinţul pornise către Perejasław, repezind în toate părţile cete de cercetaşi şi porunci ca toate polcurile împrăştiate dincolo de Nipru să se adune de grabă la Łubnie.

Veniră însă ştiri că peste zece steaguri de cazaci, care stăteau de strajă în palănci la hotarul cu tătarii, se risipiseră şi se alăturaseră răzvrătiţilor. Aşa că prinţul îşi văzu forţele împuţinate şi se îngrijoră foarte mult, pentru că nu se aştepta ca oamenii pe care de atâtea ori îi dusese la victorie să-l părăsească vreodată. De aceea, după întâlnirea cu pan Polanowski şi după primirea veştii despre înfrângerea nemaipomenită de la Korsuń, nu împărtăşi oştenilor această ştire şi se îndreptă către Nipru, vrând să intre orbeşte în mijlocul furtunii şi al răscoalei şi să răzbune înfrângerea, spălând ruşinea oştilor, sau să-şi verse propriul sânge. Socotea de asemenea că o parte mai mică sau mai mare din oştile Coroanei putuse să scape de la pieire. Dacă aceste pâlcuri ar fi întărit cele şase mii de oşteni ai săi, putea să se măsoare cu Chmielnicki, nădăjduind să-l biruie.

Other books

On His Terms by Rachel Masters
The Cat Who Tailed a Thief by Lilian Jackson Braun
Woman in Black by Eileen Goudge
04 Once Upon a Thriller by Carolyn Keene
Keep the Faith by Candy Harper
Other Alice by Michelle Harrison