Prin foc si sabie (74 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
8.14Mb size Format: txt, pdf, ePub

După un răstimp scurt, deschizătura era gata şi jupân Zagłoba îşi scoase capul afară şi începu să privească împrejur.

Noaptea se apropia de sfârşit, în partea de răsărit a cerului se revărsau zorile, aşa că jupân Zagłoba zări în lumina palidă toată bătătura plină de cai, şirurile cazacilor care dormeau în faţa casei, întinse ca nişte linii înceţoşate, mai departe cumpăna fântânii şi jgheabul în care lucea apa, iar lângă ele iarăşi un şir de oameni adormiţi şi vreo cincisprezece cazaci cu săbiile scoase, care se plimbau încoace şi încolo.

― Ăştia sunt oamenii mei legaţi fedeleş, mormăi şleahticul. Ba nu! adăugă după o clipă. Măcar de-ar fi ai mei, dar sunt ai prinţului!… Bun conducător au mai avut, n-am ce zice! I-am dus drept în gura lupului. Dacă bunul Dumnezeu îmi va reda libertatea, o să-mi fie ruşine să mai dau ochii cu ei. Şi toate astea numai din pricina dragostei şi a băuturii. Ce-mi păsa mie că se nuntesc nişte ţărani? De ce m-am amestecat în treburile lor? Am să mă lepăd de vânzătorul ăsta de mied care cade în picioare, în loc să se urce la cap. Toate relele de pe lume se trag din beţie, fiindcă dacă ar fi năvălit asupra noastră când eram treji, aş fi dobândit la iuţeală biruinţa şi l-aş fi închis eu pe Bohun în cocina porcilor.

Aici privirea lui jupân Zagłoba căzu iarăşi pe casa în care dormea atamanul, şi se opri asupra uşii.

― O, dormi, tâlharule, îngână, dormi! De-ai visa că te jupoaie dracii de piele, lucru de care nici aşa n-ai să scapi! Voiai să faci ciur din pielea mea, încearcă numai să urci până la mine şi o să vedem noi dacă nu ţi-o crestez şi eu pe a ta, de nici pentru încălţările câinilor n-o să mai fie bună. De-aş putea numai să ies de aici! De-aş putea să ies de aici! Dar cum?

Într-adevăr, lucrul era aproape cu neputinţă de îndeplinit. Toată ograda era atât de împănată de oameni şi cai, încât chiar dacă jupân Zagłoba izbutea să iasă din şură, chiar dacă, alunecând pe acoperiş, sărea pe unul din caii care stăteau în apropiere, n-ar fi izbutit în nici un chip să ajungă măcar până la poartă, darmite dincolo de ea!

Cu toate acestea, i se părea că făptuise lucrul de căpetenie: era slobod, înarmat, şi stătea în pod ca într-o fortăreaţă.

„Ce dracu! gândea, doar n-am scăpat de legături, ca să mă spânzur cu ele!”

Şi iarăşi începură să-i umble prin cap tot felul de şiretlicuri, dar erau atât de multe, încât nu putea să aleagă nici unul.

Între timp se crăpase bine de ziuă. Împrejurimile casei începură să se ivească din umbră, acoperişul se polei cu argint parcă. Jupân Zagłoba putea să desluşească limpede grupurile de oameni din ogradă, zărea uniformele roşii ale oamenilor săi, întinşi în jurul fântânii, şi cojoacele de oaie, sub care dormeau cazacii pe lângă casă.

Deodată o siluetă se ridică din rândurile celor adormiţi şi începu să meargă cu pasul agale prin bătătură, oprindu-se ici-colo alături de oameni şi cai; vorbi un răstimp cu cazacii care păzeau prinşii, apoi se apropie de şură. La început, jupân Zagłoba crezu că e Bohun, fiindcă văzuse că oamenii de caraulă i se adresau ca şi când ar fi vorbit cu o căpetenie.

― Ei! îngână el, dacă aveam acum o flintă în mână, te Învăţam eu să te dai de-a berbeleacul.

În acea clipă omul îşi înălţă capul, şi lumina zorilor îi căzu pe faţă; nu era Bohun, ci stolnicul Hołody, pe care jupân Zagłoba îl recunoscu îndată, fiindcă îl cunoştea foarte bine încă de pe vremea când îi ţinea tovărăşie lui Bohun la Czehryn.

― N-aţi adormit, flăcăi? întrebă Hołody.

― Nu, tătucule, deşi ne e tare somn. Ar fi timpul să ne schimbe.

― Vă schimbă numaidecât. Dar câinele de şleahtic n-a şters-o?

― Ei, ei! Nici nu s-a mişcat, tătucule, parcă şi-ar fi dat duhul.

― E vulpoi bătrân. Ia vedeţi ce face, că e în stare să intre şi în pământ.

A

― Îndată! răspunseră câţiva cazaci, apropiindu-se de uşa cocinii.

― Şi mai aruncaţi şi nişte fân din pod. Frecaţi caii! La răsăritul soarelui pornim.

― Bine, tătucule!

Jupân Zagłoba părăsi în grabă locul de lângă deschizătura din acoperiş şi se târî pe brânci spre gura podului. În acelaşi timp auzi scârţâitul zăvorului de lemn şi fâsâitul paielor sub picioarele cazacilor. Inima îi bătea ca un ciocan în piept, iar în mână strângea mânerul sabiei, repetându-şi în gând hotărârea de a se lăsa mai degrabă ars odată cu şura ori tăiat în bucăţi, decât să le cadă viu în mâini. Se aştepta de asemenea ca din clipă în clipă cazacii să înceapă să strige înfricoşaţi, dar se înşelase. O vreme îi auzi cum umblau din ce în ce mai repede prin şură, până când unul izbucni:

― Ce dracu! nu pot să dau de el! Doar l-am aruncat aici.

― Să-şi fi băgat necuratul coada? Wasyl, scapără, e întuneric de-ţi bagi degetele în ochi.

Urmă o clipă de tăcere. Wasyl căuta pesemne iasca şi cremenea, iar celălalt cazac începu să cheme încet:

― Boierule, spune unde eşti!

― Mai pupă câinele în bot! mormăi Zagłoba. Amnarul începu să hârşcâie pe cremene, ţâşni un snop de scântei, care risipi întunericul din şură şi lumină glugile de pe capetele cazacilor, după care bezna se făcu mai adâncă.

― Nu-i aici! Nu e! strigară câteva glasuri. Atunci unul dintre cazaci se repezi la uşă.

― Tătucule Hołody! Tătucule Hołody!

― Ce mai e? întrebă sotnicul, arătându-se în uşă.

― Leahul nu mai e aici!

― Cum nu mai e?

― A intrat în pământ! Nu e nicăieri. Doamne, ai milă de noi! Am făcut lumină cu scăpărătorile şi nu-i!

― Nu se poate. Oho, v-ar învăţa minte atamanul! O fi fugit? Aţi adormit?

― Da’ de unde, tătucule, n-am adormit. Pe partea noastră n-a ieşit din şură.

― Linişte! Nu-l treziţi pe ataman…! Dacă n-a ieşit, trebuie să fie pe undeva. Aţi căutat peste tot?

― Peste tot.

― Şi în pod?

― Cum era să se urce în pod legat fedeleş?

― Prostănacule! Dacă nu se dezlega era aici. Căutaţi-l în pod. Faceţi lumină!

Iarăşi ţâşni o ploaie de scântei. Vestea făcu înconjurul străjilor. Începură să se îmbulzească în şură cu graba obişnuită în întâmplările neaşteptate; se auzeau paşi repezi, întrebări şi răspunsuri grăbite. Sfaturile se încrucişau ca paloşele în luptă.

― În pod! în pod!

― Aveţi grijă afară!

― Să nu-l treziţi pe ataman, că e vai de noi!

― Nu mai e nici scara!

― Aduceţi alta!

― Nu e nicăieri!

― Daţi fuga în casă, poate găsiţi acolo vreuna!

― A, leah blestemat!

― Să ne urcăm pe acoperiş pe la colţul şurii şi să intrăm în pod pe acolo.

― Nu se poate, colţul e aplecat în afară şi bătut în scânduri.

― Să aducem suliţele. O să ne suim pe ele până la gura podului. A, câinele!… a tras scara după el!

― Aduceţi suliţele! răsună glasul lui Hołody.

Câţiva cazaci dădură fuga după suliţe, iar ceilalţi îşi ridicară privirile spre pod. Prin uşă pătrundea înăuntru o lumină alburie, la lucirile căreia se zărea deschizătura pătrată a podului, neagră şi tăcută.

De jos se auziră glasuri împăciuitoare:

― Ei, pane şleahtic! Lasă scara jos şi coboară. Tot nu poţi să scapi, de ce să trudească oamenii degeaba. Dă-te jos! hai, dă-te jos!

Tăcere.

― Eşti om înţelept! înţeleg să stai acolo cu vreun folos, dar când ştii că nu-ţi ajută la nimic, ai să cobori singur, eşti un om bun!

Tăcere.

― Dă-te jos, că de nu, îţi jupuim pielea de pe cap şi te aruncăm în gunoi cu capul în jos!

Jupân Zagłoba rămase la fel de surd la ameninţări, ca şi la toate laudele; şedea în întuneric, ca un bursuc în vizuină, pregătindu-se să se apere cu înverşunare. Strângea sabia în mână şi gâfâia puţin, rostind o rugăciune în gând.

Între timp cazacii aduseră suliţele, legară câte trei la un loc şi le aşezară cu vârful în deschizătură. Lui Zagłoba îi trecu prin minte să le tragă în sus, dar se gândi că acoperişul ar putea să fie prea scund, împiedicându-l să le tragă cu totul. De altfel, ar fi adus îndată altele.

Şura se umpluse de cazaci. Unii luminau cu facle din vreascuri aprinse, alţii cărau prăjini şi loitre de car, pe care, dovedindu-se prea scurte, le legau în mare grabă cu curele, pentru că era într-adevăr prea greu să se caţere pe suliţe. Totuşi se găsiră doritori destui.

― Mă sui eu, strigară câteva glasuri.

― Aşteptaţi să pună scara! porunci Hołody.

― Tătucule, ce strică să încercăm şi pe suliţe?

― Wasyl poate să urce! Se caţără ca o pisică.

― Încearcă, dacă vrei.

Ceilalţi începură să glumească.

― Ei, ai grijă! Are sabia la el, o să-ţi taie gâtul, ai să vezi.

― Te-nhaţă de cap şi te trage în pod, iar acolo îţi face felul ca un urs.

Dar Wasyl nu se lăsă speriat.

― Ştie el că, dacă se atinge de un fir de păr din capul meu, atamanul îl face să vadă pe dracu’, şi voi la fel.

Îl prevenea astfel pe jupân Zagłoba care stătea liniştit şi nu zicea nici pâs.

Cazacii însă, cum se întâmplă de obicei printre oşteni, erau porniţi pe glume, fiindcă toată întâmplarea începuse să-i veselească, aşa că îl stârneau mai departe pe Wasyl:

― O să fie un prostănac mai puţin pe lume, pe lumea albă.

― Şleahticul n-o să ţină seama de felul cum o să-i plătim pentru capul tău, e tare curajos.

― Ho! Ho! Nemaipomenit. Dracu’ ştie în ce s-a mai prefăcut… e un vrăjitor! Wasyl, nu se ştie pe cine ai să găseşti în pod.

Wasyl, care scuipase în palme şi pusese mâna pe suliţe, se opri deodată.

― După leah mă sui, dar după dracu’ nu! spuse el.

În acest timp loitrele fură legate cap la cap şi sprijinite de gura podului. Era destul de greu de urcat şi aşa, fiindcă se îndoiau la legături, iar treptele subţiri trosneau sub picioarele care le încercau pe cele mai de jos. Începu să urce însuşi Hołody vorbind:

― Pane şleahtic, vezi că nu e glumă. Te-ai încăpăţânat să stai în pod, dar să nu cutezi să te aperi, că şi aşa punem mâna pe tine, de-ar fi să dărâmăm toată şura. Fii om cu judecată!

În sfârşit, capul îi ajunse la deschizătură, în care se cufundă treptat. Deodată se auzi vâjâitul sabiei, cazacul răcni cumplit, se clătină şi căzu între cazaci cu capul despicat în două.


Koli, koli!
începură să strige cazacii.

În coşare se iscă o învălmăşeală grozavă, se auziră ţipete şi chemări pe care le acoperi glasul tunător al lui jupân Zagłoba:

― Ha, tâlharilor, antropofagilor! ha, ţângăilor, o să vă sparg dovleacul la toţi, ticăloşi nemernici! Aflaţi şi voi ce înseamnă un braţ viteaz. Să năvăleşti asupra unor oameni cumsecade în timpul nopţii! Să închizi un şleahtic într-o cocină de porci… Ha, lotrilor! Veniţi câte unul la mine, sau chiar câte doi! Haide, veniţi! Dar lăsaţi-vă căpăţânile în băligar, că vi le retez, pe viul Dumnezeu!

Koli, koli!
strigau cazacii.

― Să dăm foc la coşar!

― Eu o să-i dau foc, cozi de bivol, dar odată cu voi!

― Urcaţi mai mulţi deodată! răcni un cazac bătrân. Ţineţi scările, proptiţi-le cu suliţele, aduceţi snopi şi puneţi-i în cap, sus!… Trebuie să-l prindem!

Îl îndemnă şi porni să urce însoţit de încă doi cazaci; scara se îndoi şi mai mult, dar peste douăzeci de braţe vânjoase o îndreptară, sprijinind-o mai sus cu suliţele. Ceilalţi împungeau cu vârful suliţelor în deschizătură ca să împiedice loviturile de sabie.

Câteva clipe mai târziu, alte trei trupuri se prăbuşeau în capul celor de jos.

Jupân Zagłoba, încălzit de izbândă, mugea ca un taur şi rostea blesteme nemaipomenite de când lumea; auzindu-le, dacă n-ar fi fost cuprinşi de turbare, cazacii ar fi încremenit de spaimă. Unii străpungeau gura podului cu suliţele, alţii se suiau pe scară, cu toate că în deschizătura neagră îi aştepta o moarte sigură. Deodată la uşă se auziră strigăte, şi Bohun se năpusti înăuntru.

Era fără chipiu, numai în şalvari şi cămaşă, cu sabia scoasă în mână şi flăcări în ochi.

― Pe acoperiş, nătărăilor! porunci. Smulgeţi paiele şi prindeţi-l viu.

Cum îl văzu, Zagłoba începu să zbiere:

― Bădărane, numai să cutezi să te apropii. Am să-ţi retez nasul şi urechile, de gât nu mă ating, că asta-i treaba călăului. Aida de, te-a apucat frica? Te temi, flăcăiaşule? Legaţi-l pe netrebnic şi veţi fi iertaţi. Hai, spânzuratule, hai păpuşă ovreiască! Fă-te încoace! Bagă-ţi numai capul pe gura podului! Hai vino, te întâmpin cu bucurie, am să te cinstesc, de-o să-ţi aduci aminte de tată-tău, Sarsailă, şi de târfa de mumă-ta!

Căpriorii acoperişului începură să trosnească. Cazacii se urcaseră pe el şi smulgeau paiele.

Zagłoba auzi, dar frica nu-l izbăvi de puteri. Parcă era beat de luptă şi de sânge.

„Mă retrag într-un colţ şi mor acolo”, gândea.

În aceeaşi clipă însă, în toată ograda se auziră împuşcături şi câţiva cazaci se repeziră în şură.

― Tătucule! tătucule! strigau înnebuniţi, fugi!

La început jupân Zagłoba nu înţelese ce se petrece şi rămase prostit. Se uită în jos, pe gura podului, şi nu mai văzu pe nimeni. Grinzile acoperişului nu mai trosneau.

― Ce să fie? Ce s-a întâmplat? se întreba cu glas tare. Aha! pricep. Vor să dea foc la coşar şi trag cu pistoalele în acoperişul de paie.

― În acest timp, afară se auzeau strigăte tot mai înfricoşate şi tropot de cai. Împuşcături amestecate cu urlete, zăngănitul fierului. „Doamne! Asta seamănă a bătălie!” gândi jupân Zagłoba şi se repezi la gaura din acoperiş.

Privi afară şi i se muiară picioarele de bucurie.

Bătătura era cuprinsă de vânzoleala luptei, şi jupân Zagłoba văzu măcelărirea cumplită a cazacilor lui Bohun. Atacaţi pe neaşteptate, orbiţi de focul pistoalelor lipite de capete şi de piepturi, înghesuiţi în garduri, pe lângă casă şi şură, spârcuiţi de paloşe, împinşi de zidul alcătuit din piepturile cailor, striviţi de copite, cazacii piereau aproape fără să se împotrivească. Rândurile oştenilor îmbrăcaţi în uniforme roşii, lovind cu furie şi îmbulzind pe fugari, nu le îngăduiau să se adune, să încrucişeze săbiile, să răsufle ori să ajungă la cai. Se mai apărau doar în câteva locuri; prin larmă, neorânduială şi fum, unii îşi strângeau chingile de la şa şi mureau înainte de a izbuti să pună piciorul în scară; alţii, aruncând suliţele şi săbiile, fugeau la îngrăditură, se căţărau pe uluci şi săreau peste gard ţipând şi urlând cu glasuri neomeneşti. Nenorociţii credeau că însuşi prinţul Jeremi se năpustise pe neaşteptate asupra lor ca un vultur, zdrobindu-i cu toată puterea lui. Nu mai era vreme să-şi vină în fire, să se uite înapoi: strigătele biruitorilor, şuieratul săbiilor şi zgomotul împuşcăturilor îi goneau ca o furtună, răsuflarea fierbinte a cailor le ardea grumazul.

Other books

Once More With Feeling by Nora Roberts
Nobody's Perfect by Kallypso Masters
The Memory of Death by Trent Jamieson
I Am Number Four by Pittacus Lore, James Frey, Jobie Hughes
Darkness Unbound by Keri Arthur