Prin foc si sabie (76 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
11.79Mb size Format: txt, pdf, ePub

― Păi, vreo doisprezece cu toţi şi câţiva răniţi; cazacii nu prea se îndemnau la luptă.

― Domnia Ta, jupân Michał?

― Vreo treizeci, pentru că i-am lovit pe neaşteptate.

― Şi Domnia Ta, porucinice?

― Cam cât jupân Longinus.

― Iar eu doi. Acum spuneţi şi Domniile Voastre: care dintre noi e cea mai bună căpetenie? Asta-i întrebarea! De ce-am venit noi aici? Ne-a trimis prinţul să aducem veşti despre Krzywónos; dacă-i aşa, apoi vă zic Domniilor Voastre că eu am fost primul care am aflat despre el şi încă din cel mai bun izvor, de la Bohun, şi ştiu că e la Kamieniec, dar se gândeşte să părăsească asediul, pentru că s-a speriat. Asta ştiu
de publicis,
dar mai ştiu şi altceva care o să vă bucure inima la toţi şi despre care n-am spus nimic până acum fiindcă voiam să chibzuim împreună; de altminteri nici nu m-am simţit prea bine, deoarece m-a doborât oboseala şi, din cauză că tâlharii m-au ţinut legat „pe băţ”, mi s-au răzvrătit măruntaiele. Credeam că mi se urcă sângele la cap.

― Vorbeşte, Domnia Ta, pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Wołodyjowski. Nu cumva ai auzit ceva de sărmana noastră jupâniţă?

― Chiar aşa, Dumnezeu s-o binecuvânteze, spuse Zagłoba.

Skrzetuski ţâşni în sus cât era de înalt şi se aşeză numaidecât; urmă o tăcere atât de adâncă, încât se auzea bâzâitul ţânţarilor la fereastră, până când Zagłoba începu iar să vorbească.

― Trăieşte, ştiu sigur, şi se află în mâinile lui Bohun. Domniile Voastre, sunt mâini cumplite, dar Dumnezeu n-a îngăduit să i se întâmple vreo ruşine sau vreo strâmbătate. Domniile Voastre, mi-a spus asta chiar Bohun, care-i gata să se laude mai degrabă cu altceva.

― Cum se poate? Cum se poate? întrebă repede Skrzetuski.

― Să mă lovească trăsnetul, dacă mint! răspunse Zagłoba serios, e lucru sfânt! Ascultaţi ce mi-a spus Bohun vrând să-şi bată joc de mine, înainte de a-l da gata: „Ce, credeai, zicea, că ai adus-o la Bar pentru un ţăran necioplit? Că eu sunt un bădăran, ca s-o iau cu forţa? Că eu nu sunt în stare să mă cunun la Kiev, în biserică, să-mi cânte călugării şi să-mi aprindă trei sute de lumânări, eu care sunt ataman, hatman?” Şi mă pisa cu picioarele, ameninţându-mă cu cuţitul; credea că mă sperie, dar i-am spus să se ducă să sperie câinii.

Skrzetuski îşi revenise, numai faţa ca de călugăr i se luminase, mărturisind iarăşi teama, nădejdea, bucuria şi îndoiala.

― Atunci unde poate să fie? Unde? întrebă cu nerăbdare. Dacă Domnia Ta ai aflat şi asta, ai căzut din cer.

― El nu mi-a spus, dar omul cu scaun la cap n-are nevoie de multă vorbă. Domniile Voastre luaţi aminte numai, că mă batjocorea mereu, înainte de a-l pune cu botul pe labe, şi-mi zicea: „Mai întâi am să te duc la Krzywónos, apoi te-aş pofti la nuntă, dar acum e vreme de război, aşa că n-o să se întâmple prea repede.” Domniile Voastre, băgaţi de seamă: n-o să se întâmple prea repede, aşadar, mai avem timp! În al doilea rând: întâi la Krzywónos, apoi la nuntă, aşa că n-are cum să fie la Krzywónos, ci pe undeva departe, unde n-a ajuns războiul.

― Domnia Ta eşti un om de aur! strigă Wołodyjowski.

― La început credeam, zise Zagłoba măgulit, că a trimis-o la Kiev, dar nu-i aşa, pentru că mi-a spus că va pleca să facă nunta acolo; aşadar, dacă urmează să plece la Kiev, înseamnă că acum Helena nu-i acolo. E prea deştept ca s-o fi dus la Kiev, fiindcă dacă Chmielnicki ar înainta spre Podolia, oraşul ar putea să cadă lesne în puterea oştilor lituaniene.

― Adevărat! Adevărat! exclamă jupân Longinus. E, pe viul Dumnezeu, nu sunt prea mulţi cei care pot să stea alături de Domnia Ta în privinţa înţelepciunii.

― Nici eu n-aş schimba-o cu oricine, de frică să nu mă pricopsesc cu sfeclă în loc de înţelepciune, lucru care putea să mi se întâmple printre lituanieni.

― Iar începe, spuse Longinus.

― Domnia Ta, îngăduie-mi să sfârşesc. Aşadar, nu e nici la Krzywónos şi nici la Kiev, deci unde poate să fie?

― Aici e buba!

― Dacă Domnia Ta bănuieşti unde este, spune mai repede, că mă perpelesc ca pe jăratic! strigă Skrzetuski

― Dincolo de Jampol! răspunse Zagłoba, rotindu-şi cu mândrie ochiul sănătos.

― De unde ştii Domnia Ta? întrebă Wołodyjowski.

― De unde ştiu? Iată de unde: şedeam în cocină, fiindcă acolo poruncise tâlharul ăla să mă închidă – mânca-l-ar porcii! – şi împrejur sporovăiau cazacii. Îmi lipesc urechea de perete şi ce gândiţi că aud?… Zice unul: „Cred că atamanul o să plece acum dincolo de Jampol”; la care altul: „Tacă-ţi fleanca, dacă ţi-e dragă viaţa…” îmi pun capul că jupâniţă e dincolo de Jampol.

― O, e limpede ca lumina zilei! izbucni Wołodyjowski.

― Doar n-a dus-o în Câmpiile Sălbatice, după cum mă taie pe mine capul, trebuie s-o fi ascuns pe undeva între Jampol şi Jahorlik. Am fost o dată prin părţile acelea, când se adunau juzii regali şi ai hanului; Domniile Voastre cunoaşteţi că gâlcevile pentru cirezile furate, care nu lipsesc niciodată la hotar, se judecă la Jahorlik. Pe acolo malul Nistrului e plin de văgăuni, locuri ascunse şi tot felul de cotloane, în care îşi au gospodăriile oameni ce nu cunosc puterea nimănui, locuind singuri prin pustietăţi şi nevăzând pe nimeni. Mai mult ca sigur că a adăpostit-o la vreunul din aceşti pustnici sălbatici, unde se află fără primejdie.

― Da, dar cum să ajungi acolo, când Krzywónos îţi taie drumul? zise jupân Longinus. După cum am auzit şi la Jampol e un cuib de tâlhari răzvrătiţi.

La care Skrzetuski:

― De-aş şti că-mi dau viaţa de o sută de ori, tot o voi scăpa, îmi voi schimba hainele şi mă voi duce s-o caut. Dumnezeu mă va ajuta şi o voi găsi.

― Eu voi fi alături de tine, Jane! spuse pan Wołodyjowski.

― Şi eu cu teorba, îmbrăcat cerşetor. Domniile Voastre, credeţi-mă, dintre toţi eu am cea mai multă experienţă, şi pentru că mi s-a acrit de teorbă, am să iau un cimpoi.

― Frăţioare, poate vă sunt şi eu de vreun folos! se oferi şi jupân Longinus.

― Ba bine că nu, răspunse jupân Zagłoba. Dacă va trebui să trecem Nistrul, Domnia Ta ai să ne duci în cârcă, asemeni Sfântului Krzysztof.

― Domniile Voastre, vă mulţumesc din toată inima, zise Skrzetuski, şi vă primesc ajutorul cu bucurie. În împrejurări grele, nu e nimic mai de preţ ca nişte prieteni de nădejde şi văd că Providenţa nu m-a lipsit de ei. Dumnezeu să-mi ajute să vă răsplătesc cum se cuvine!

― Suntem toţi ca un singur bărbat! strigă Zagłoba. Şi lui Dumnezeu îi place unirea, în curând vom vedea roadele sforţărilor noastre.

― Mie nu-mi mai rămâne altceva de făcut, rosti Skrzetuski după o clipă de tăcere, decât să-i duc prinţului steagul de călăreţi şi să plec iar fără zăbavă. Vom merge pe malul Nistrului, hăt spre Jampol, până la Jahorlik, şi vom scotoci peste tot. Iar dacă, după cum trag nădejde, Chmielnicki a fost biruit sau va fi biruit până când vom ajunge noi la prinţ, vom fi slobozi de îndatoririle ostăşeşti. Steagurile vor porni asupra Ucrainei să înăbuşe răscoala, şi acolo se vor descurca lesne şi fără noi.

― Staţi Domniile Voastre, sări Wołodyjowski, după înfrângerea lui Chmielnicki, va veni rândul lui Krzywónos, aşa că poate vom porni spre Jampol odată cu steagurile.

― Nu, noi trebuie să ajungem acolo înaintea lor, răspunse Zagłoba, dar mai întâi să ducem oamenii înapoi, ca să avem mâinile slobode. Cred că prinţul va fi
contentus
{166}
de noi.

― Mai ales de Domnia Ta.

― Întocmai, pentru că-i duc cele mai bune veşti; mă aştept la răsplată.

― Atunci, pornim la drum?

― Trebuie să ne odihnim până mâine, spuse Wołodyjowski. De altfel, Skrzetuski să poruncească, el e conducătorul nostru, dar eu vă previn că dacă plecăm astăzi, toţi caii mei vor cădea pe drum.

― Ştiu că nu e cu putinţă, răspunse Skrzetuski, dar cred că după ce vor ronţăi o raţie bună de grăunţe, mâine am putea să plecăm.

Într-adevăr, a doua zi porniră. După porunca prinţului, aveau să se întoarcă la Zbaraż şi să aştepte acolo. Trecând pe lângă Felsztyn, se îndreptară prin Kuźmin către Wołoczyski, de unde un şleau vechi ducea din Chlebanówka până la Zbaraż. Marşul nu era prea plăcut, din pricina ploilor dese, dar nu-i tulbura nimeni, doar jupân Longinus, care mergea înainte cu o sută de oameni, împrăştie câteva cete de tâlhari care se adunaseră în urma oştilor conducătorilor. Abia la Wołoczyski se opriră iarăşi pentru popasul de noapte.

Dar abia adormiseră bine după drumul lung, că străjile dădură de ştire că se apropie un detaşament de călăreţi. Se văzu în curând că era steagul tătarilor lui Wierszułł, aşadar prieteni. Zagłoba, jupân Longinus şi micul Wołodyjowski se adunară îndată în odaia lui Skrzetuski, iar în urma lor intră ca o furtună, gâfâind, plin de noroi, un ofiţer din steagurile de călărime uşoară. Uitându-se la el, Skrzetuski strigă:

― Wierszułł!

― Eu… sunt! răspunse nou-sositul, abia trăgându-şi sufletul.

― De la prinţ?

― Întocmai!… O, aer! aer!

― Ce veşti? Chmielnicki a fost înfrânt?

― A… fost înfrântă… Republica!

― Pe rănile lui Hristos, ce vorbeşti Domnia Ta? Am fost învinşi?

― Învinşi, ruşine, ruşine!… Fără bătălie… Învălmăşeala!… O! o!

― Nu-mi vine să-mi cred urechilor. Vorbeşte, vorbeşte, pentru Dumnezeu!… Şi căpeteniile?…

― Au fugit.

― Prinţul unde-i?

― Se retrage… fără oaste… Eu am… poruncă… de la prinţ… La Lwów numaidecât… Vin după noi.

― Cine? Wierszułł, Wierszułł! Vino-ţi în fire, omule! Cine?

― Chmielnicki, tătarii.

― În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! strigă Zagłoba. Se deschide pământul.

Dar Skrzetuski înţelese despre ce e vorba.

― Îl întrebăm mai târziu, spuse, acum pe cai!

― Pe cai! pe cai!

La fereastră se auzea tropot de copite, erau tătarii lui Wierszułł; localnicii, treziţi de venirea oştenilor, ieşiseră din case cu opaiţe şi făclii în mână. Vestea zbură ca un fulger peste tot târgul. Clopotele începură să bată pentru alarmă. Târgul tăcut cu o clipă înainte se umplu de larmă, tropot de cai, porunci şi de gălăgia ovreilor. Locuitorii voiau să fugă odată cu oastea, se înhămau caii la căruţe, se urcau copii, neveste, se încărcau pilote; primarul veni în fruntea câtorva târgoveţi să-l roage pe Skrzetuski să nu plece înainte şi să-i însoţească pe localnici măcar până la Tarnopol, dar porucinicul nici nu voia să audă, având poruncă limpede să pornească într-un suflet la Lwów.

Plecară dar, şi abia pe drum Wierszułł îşi reveni şi povesti ce se întâmplase.

― De când e Republica Republică, spuse, niciodată n-a suferit asemenea înfrângere. Cecora, Apele Galbene, Korsuń – nu înseamnă nimic!

Skrzetuski, Wołodyjowski, jupân Longinus mai că se culcară pe grumazul cailor de necaz; aci îşi luau capul în palme, aci îşi înălţau mâinile spre cer.

― Lucrul întrece orice închipuire omenească! spuneau ei. Prinţul unde era?

― Părăsit, dat la o parte într-adins, nu mai era stăpân nici pe oastea lui.

― Cine era căpetenia supremă?

― Toţi şi nimeni. Slujesc de multă vreme, mi-am tăbăcit pielea prin războaie, dar asemenea oşteni şi asemenea căpetenii n-am mai văzut.

Zagłoba, care nu-l înghiţea pe Wierszułł şi nu-l cunoştea mai deloc, începu să clatine din cap şi să pleoscăie din limbă; într-un târziu îl întrebă:

― Domnia Ta, nu cumva le-ai încurcat, nu cumva ai luat o retragere trecătoare drept înfrângere hotărâtoare, fiindcă tot ce spui întrece orice închipuire,

― Aşa-i, recunosc, dar îţi spun Domniei Tale şi mai mult, aş lăsa cu bucurie să-mi taie capul, dacă printr-o minune s-ar arăta că greşesc.

― Şi cum ai izbutit Domnia Ta să ajungi primul la Wołoczyski după înfrângere? Pentru că nu vreau să cred că Domnia Ta ai fost cel dintâi care a dat bir cu fugiţii. Oastea unde este? Încotro a fugit? Ce s-a întâmplat cu ea? Cum de fugarii nu ţi-au luat-o înainte? La toate aceste întrebări caut degeaba un răspuns!

În orice altă împrejurare, Wierszułł n-ar fi iertat nimănui asemenea întrebări, dar în clipa aceea nu putea să se gândească decât la înfrângere, aşa că răspunse doar:

― Eu am ajuns primul la Wołoczyski, fiindcă ceilalţi s-au îndreptat spre Oźygowce, pe mine prinţul m-a repezit înadins în partea de unde se aştepta să veniţi Domniile Voastre, ca să nu vă acopere lavina dacă aflaţi prea târziu; şi în al doilea rând, pentru că cei cinci sute de cai pe care-i aveţi, sunt o mângâiere destul de mare, acum când cea mai mare parte din oaste a pierit sau a fost împrăştiată.

― Ciudat lucru! îngână Zagłoba.

― Ţi-e şi frică să te gândeşti, te apucă deznădejdea, ţi se rupe inima, îţi dau lacrimile! spuse Wołodyjowski, frângându-şi mâinile. Ţara e pierdută; ruşinea va dăinui şi după moarte, asemenea oaste împrăştiată…! Zdrobită! Nu poate fi altfel, se apropie sfârşitul lumii şi Judecata de Apoi!

― Nu-l mai întrerupeţi, spuse Skrzetuski, lăsaţi-l să povestească tot.

Wierszułł tăcea, ca şi când şi-ar fi adunat puterile, o clipă nu se auzi decât ştiolcăitul copitelor prin noroi; ploua. Era o noapte adâncă şi foarte întunecoasă, noroasă, şi cuvintele lui Wierszułł care începu să vorbească răsunau ciudat de ameninţătoare prin beznă şi ploaie:

― Dacă nu mă aşteptam să cad în luptă, mi-aş fi pierdut minţile. Domniile Voastre vorbeaţi de Judecata de Apoi şi cred şi eu că va veni în curând, căci toate se destramă, răutatea se ridică deasupra virtuţii şi Antihrist umblă prin lume. Dacă Domniile Voastre, care n-aţi văzut ce s-a petrecut, nu puteţi să răbdaţi nici măcar povestirea celor întâmplate, ce să mai zic de mine, care am privit cu ochii mei la ruşinea fără margini, la înfrângere! Dumnezeu ne-a dat un început bun în această luptă. După ce obţinuse câştig de cauză la Czołhański Kamień în privinţa lui Łaszcz, prinţul dăduse totul uitării şi se împăcase cu prinţul Dominik. Ne bucuram cu toţii de această înţelegere binecuvântată de Dumnezeu. Apoi prinţul a zdrobit iar pe cazaci la Konstantynów, cucerind şi târgul, pe care vrăjmaşul îl părăsise după primul asediu. După care am plecat la Piławce, cu toate că prinţul nu era de părere să mergem acolo. Dar, îndată după ce porniserăm la drum, ieşiră la iveală diferite intrigi, duşmănii, zâzanii şi urzeli pe faţă. Nu mai era ascultat în sfatul oştirii, nu luau în seamă ce spunea şi înainte de toate se străduiau să despartă oastea noastră, pentru ca prinţul să n-o mai aibă întreagă la îndemână. Dacă se împotrivea, aruncau toată nenorocirea în spinarea lui, aşa că tăcea, suferea şi răbda. Din porunca prinţului Dominik, căpetenia supremă, steagurile de călărime uşoară au rămas la Konstantynów, împreună cu Wurcel, cu tunurile şi cu polcovnicul Machnicki; au mai fost îndepărtaţi polcovnicul lituanian Osiński şi polcul lui Korycki, aşa că alături de prinţ rămăseseră numai husarii lui Zaćwilichowski, două regimente de dragoni şi o parte din steagul de tătari. Cu toţii nu erau nici două mii de oameni. Atunci îl dispreţuiau toţi şi eu însumi am auzit vorbind pe admiratorii prinţului Dominik: „După victorie, n-o să se mai spună că numai Wiśniowiecki a câştigat-o”. Glăsuiau pe faţă că dacă prinţul se acoperea de slavă, ar fi rămas în alegeri şi candidatul său, principele Karol, iar ei îl vor pe Kazimierz. Împărţiseră toată oastea în facţii şi în diferite cercuri începuseră să se ţină cuvântări ca în Seim, se trimiteau delegaţi, într-un cuvânt, se gândeau la toate în afară de bătălie, ca şi când duşmanul ar fi fost învins. Şi dacă aş începe să vă povestesc despre risipa şi urările de la ospeţe, nu mi-aţi da crezare. oştile lui Pyrrus nu erau nimic pe lângă ale căpeteniilor acoperite de aur, pietre scumpe şi pene de struţ. Pe deasupra, în urma noastră se înşiruiau două sute de mii de slujitori şi o puzderie de care de povară, caii cădeau sub apăsarea brocarturilor şi a corturilor de mătase, osiile se încovoiau sub greutatea dulapurilor cu tacâmuri. Parcă porniserăm să cucerim toată lumea. Polcurile de şleahtici plesneau zi şi noapte din harapnice, spunând: „Iată cu ce o să-i liniştim pe bădărani, fără să scoatem sabia.” în faţa acestei trufii nemaipomenite, noi, oştenii mai vechi, învăţaţi să ne batem, nu să trăncănim, presimţeam ceva rău. Abia începuse vrăjmăşia împotriva lui Kisiel, pe care îl numeau trădător, că s-au şi întors, socotindu-l un senator destoinic. Se ciopârţeau cu săbiile la beţie. Străjile taberei nu mai existau. Nimeni nu avea habar de ordine, nimeni nu conducea, fiecare făcea ce voia, se ducea unde i se părea mai bine, se oprea unde-i trăsnea prin cap, slujitorii stârneau scandaluri. O, Dumnezeule milostiv! Era o petrecere în lege, nu o campanie de război, o petrecere la care se dănţuia, se bea şi se vindea totul
salutem Reipublicae
{167}
!

Other books

After Perfect by Christina McDowell
Violet Chain by Kahele, J
Hardcastle's Obsession by Graham Ison
Maverick Marshall by Nelson Nye
Me and Mr Jones by Lucy Diamond
The View from the Vue by Karp, Larry
Arguably: Selected Essays by Christopher Hitchens