Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

Prin foc si sabie (10 page)

BOOK: Prin foc si sabie
10.48Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

Porucinicul Skrzetuski se afla într-o dispoziţie bună; călătorea prin locuri cunoscute, îngăduindu-şi pe drum tot felul de înlesniri. Era începutul lui ianuarie, anul ’48, dar iarna, puţin obişnuită, nu-şi arătase colţii. În aer se simţea primăvara; pământul se muiase şi lucea de apa dezgheţului; pe câmpuri înverzeau grânele, iar soarele pripea atât de puternic, că la amiază pieptarele încingeau grumazul ca pe timpul verii.

Suita porucinicului se mărise destul de mult, fiindcă la Czehryn i se alăturase solia pe care domnitorul Moldovei o trimitea la Łubnie în persoana boierului Răzvan Ursu. Solul era însoţit de vreo doisprezece călăraşi şi de carele cu slujitori. În afară de asta, cu porucinicul mai era şi vechea noastră cunoştinţă, Longinus Podbipięta, cu blazonul Rupe-glugă, cu paloşul său uriaş la subsuoară şi cu câteva slugi.

Soarele, vremea frumoasă şi mireasma primăverii care se apropia umpleau inimile de veselie. Skrzetuski era bucuros că se întorcea sub acoperişul prinţului, pe care-l socotea ca şi
pe al său, venind dintr-o călătorie îndepărtată, în care dusese la bun sfârşit însărcinările primite; se aştepta la o bună întâmpinare.

Dar veselia lui mai avea şi alte pricini.

În afară de favorurile prinţului, pe care porucinicul îl iubea din toată inima, la Łubnie îl aşteptau doi ochi negri, dulci ca mierea.

Ochii aceştia erau ai Anusiei Borzobohata-Krasieńska, jupâniţa mult respectată a prinţesei Gryzelda şi cea mai frumoasă fată din toată suita, o mare amăgitoare după care se dădeau în vânt toţi bărbaţii de la Łubnie, iar ea după nimeni. Prinţesa Gryzelda avea în mare cinste moravurile, aşa că bunele obiceiuri erau păzite cu străşnicie, ceea ce nu-i împiedica pe cei tineri să se privească cu ochi înflăcăraţi şi să ofteze. Pe atunci, Skrzetuski îşi trimitea ofurile către ochii cei negri, la fel cu ceilalţi, dar când rămânea de unul singur în cvartirul său, lua lăuta în mână şi cânta:

 

E
ş
ti frumoas
ă
-ntre frumoase…

sau:

Ca de la t
ă
tari o urdie

Tu iei
corda
în robie!

 

Porucinicul avea o fire veselă şi în afară de asta era un oştean care-şi îndrăgea meşteşugul, de aceea nu prea punea la inimă că Anusia îi zâmbea la fel lui Bychowiec din steagul moldovean, ori lui Wurcel de la artilerie, lui Wołodyjowski de la dragoni sau chiar lui Baranowski de la husari, cu toată că cel din urmă era cărunt şi gângăvea vorbele, având cerul gurii străpuns de un plumb de sâneaţă. O dată Skrzetuski se bătuse în duel cu Wołodyjowski pentru Anusia, dar când trebuia să stea prea mult la Łubnie, fără vreo mişcare asupra tătarilor, i se ura chiar alături de Anusia, aşa că, dacă trebuia să plece, pleca bucuros, fără părere de rău şi fără aduceri-aminte.

La întoarcere însă se bucura întotdeauna. Iar acum se întorcea tocmai de la Crîm, unde sfârşise cu bine; iată de ce îngâna vesel o melodie şi îşi juca fugarul, mergând alături de Longinus care, pe iapa lui letoniană, era îngrijorat şi trist ca de obicei. Carele soliei, călăraşii şi însoţitorii rămăseseră mult în urmă.

― Domnia Sa trimisul zace ca un buştean în caleaşcă şi doarme întruna, începu vorba porucinicului. Mi-a spus lucruri nemaipomenite despre Moldova lui şi se vede că a obosit. L-am ascultat curios. Nu-ncape vorbă! E o ţară bogată, clima e blândă, iar aur, vin, bacalii
{62}
şi vite are îndestul. Mă gândeam atunci că prinţul nostru se trage dintr-o Movileancă şi are şi el dreptul la tronul domniei Moldovei ca oricare altul, prinţul Michał a şi dovedit-o de altminteri. Stăpânii noştri cunosc Moldova mai de mult. I-au bătut acolo pe tătari şi turci, pe valahi şi transilvani…

― Acolo oamenii sunt mai măruntaci decât pe la noi, îmi vorbea de asta şi Domnia Sa Zagłoba la Czehryn, spuse Longinus, iar dac-ar fi să nu-i dăm crezare, întărirea acestui adevăr o aflăm în cărţile de rugăciuni.

― Cum aşa, în cărţi?

― Am şi eu o astfel de carte şi pot să o arăt Domniei Tale, că o port întotdeauna cu mine.

Zicând acestea, descheie curelele de la şa şi scoase o cărţulie nu prea mare, legată cu grijă în piele de viţel; o sărută mai întâi cu pioşenie, apoi întoarse câteva pagini şi rosti:

― Citeşte, Domnia-Ta. Skrzetuski începu:

― „Sub ocrotirea ta alergăm, Sfântă Născătoare de Dumnezeu…” Păi unde-i vorba de moldoveni aici? Ce tot spui, Domnia Ta! Ăsta e antifonul!

― Domnia Ta să citească mai departe.

― „…Ca să fim vrednici de făgăduiala lui Cristos. Amin”.

― Ei, şi acum urmează întrebarea…

Skrzetuski citi:

― „Întrebare: Pentru ce călărimea moldoveană îşi zice uşoară? Răspuns: Pentru că aleargă repede. Amin.”

― Hm! Aşa e! Dar lucrurile sunt tare amestecate în cartea Domniei Tale.

E o carte ostăşească, în care, alături de rugăciuni, stau felurite
instructiones militares,
cu ajutorul cărora afli despre toate minţile, care din ele e mai bună, care e mai rea, în ce-i priveşte pe moldoveni, se arată că-s flăcăi mult amăgitori.

― Că sunt foarte şireţi e sigur, se vede asta şi din păţaniile prinţului Michał. Adevărat este. Luminăţia Sa prinţul are un steag de moldoveni de mâna-ntâi, în care slujeşte porucinicul Bychowiec.

― Domnia Ta, porucinice, cum gândeşti, cam câţi oameni să aibă prinţul sub arme?

― Păi să tot fie ca la opt mii, fără să-i socotim pe cazacii care stau în palănci. Dar am aflat de la Zaćwilichowski că acum să se alcătuiască pâlcuri noi.

― Poate dă Dumnezeu vreo expediţie sub ordinele prinţului?

― Oamenii vorbesc că se găteşte un război mare împotriva turcilor, la care va lua parte însuşi regele cu toată puterea Republicii. Mai ştiu, iarăşi, că tătarii au poruncă să înceteze jafurile; de frică nu mai îndrăznesc să calce hotarul. Am auzit despre asta şi la Crîm, unde m-au primit atât de
honeste
tocmai pentru că s-a zvonit că, dacă regele şi hatmanii pornesc războiul, prinţul are să pălească la Crîm, să-i nimicească pe tătari. Mai mult ca sigur că o asemenea treabă n-o să fie încredinţată altuia.

Longinus îşi ridică ochii şi mâinile spre cer.

― Doamne, ai milă şi dă un război sfânt ca ăsta, spre lauda creştinătăţii şi a poporului nostru, iar pe mine păcătosul lasă-mă să-mi îndeplinesc făgăduiala spre a mă putea mângâia
in luctu
{63}
sau a-mi găsi o moarte plină de faimă.

― Domnia Ta ai făcut vreun jurământ?

― În faţa unui cavaler atât de cinstit ca Domnia Ta îmi deschid toate ascunzişurile sufletului, cu toate că sunt multe de vorbit; dar dacă Domnia Ta mă asculţi cu plăcere, iată că
incipiam:
Domnia Ta cunoşti că blazonul meu e Rupe-glugă şi vine de la o ispravă a străbunicului meu. La Grünwald când strămoşul meu Stowejko Podbipięta a văzut trei cavaleri cruciaţi mergând în rând cu glugi de călugăr pe cap, s-a aruncat asupra lor şi le-a tăiat capetele la toţi dintr-o lovitură, despre care faptă vechile cronici scriu cu mare laudă pentru strămoşul meu…

― Acel strămoş al Domniei Tale n-a avut braţul mai uşor ca Domnia Ta, l-au numit cu drept cuvânt Rupe-glugă.

― Pentru aceasta regele i-a dăruit un blazon, cu trei capete de capră pe un câmp de argint, în amintirea acelor cavaleri, pe ale căror scuturi erau închipuite tot trei capete de capră. Blazonul acesta dimpreună cu paloşul, strămoşul meu Stowejko Podbipięta le-a lăsat urmaşilor săi cu porunca de a se osteni să păstreze fala neamului şi a paloşului.

― Nici vorbă, Domnia Ta te tragi dintr-un neam vrednic!

Aici jupân Longinus începu să suspine cu înduioşare, iar când, în sfârşit, se mai uşură, vorbi mai departe.

― Fiind eu ultimul bărbat din neamul meu, m-am jurat înaintea Preasfintei Fecioare de la Troki să trăiesc în curăţenie şi să nu păşesc pe covorul de nuntă până când, după pilda străbunului meu Stowejko Podbipięta, nu voi reteza trei capete cu acelaşi paloş dintr-o singură lovitură. O, Dumnezeule milostiv, tu vezi că am făcut tot ce a stat în puterea mea! Mi-am păstrat curăţenia până în ziua de astăzi, inimii simţitoare i-am poruncit să tacă, am căutat războiul şi m-am bătut, dar n-am avut noroc.

Porucinicul zâmbi pe sub mustaţă.

― Şi Domnia Ta n-ai tăiat cele trei capete?

― Ce să fac! Nu s-au nimerit să fie toate trei în rând! Mă paşte nenorocul! Câte două s-a mai întâmplat, da’ trei niciodată. Eh, e greu să-i rogi pe duşmani să se aşeze în şir ca să-i loveşti. Unul Dumnezeu îmi vede necazul: putere-n mădulare am, avere am… dar
adolescentia
se trece, mă apropii de patruzeci şi cinci de ani, inima-mi cere dragoste, neamul piere, iar cele trei capete nu le-am tăiat şi pace!… Ce fel de Rupe-glugă mai sunt şi eu! Am ajuns de râsul oamenilor, cum pe drept zice jupân Zagłoba, dar îmi duc crucea cu răbdare şi mă rog lui Isus.

Lituanianul începe iar să ofteze cu atâta înfocare, că până şi iapa lui letoniană, compătimindu-şi stăpânul, pesemne, începu să geamă şi să sforăie jalnic.

― Pot să-ţi spun doar atâta Domniei Tale, căută să-l mângâie porucinicul, că dacă nici sub prinţul Jeremi nu te ajută întâmplarea, apoi totul e în zadar.

― Doamne-ajută! răspunse Longinus. De asta şi merg la prinţ să-l rog să se milostivească de mine.

Vorbirea le fu întreruptă de un fâlfâit de aripi puţin obişnuit. Cum s-a mai spus, în iarna aceea zburătoarele nu plecaseră peste mare şi râurile nu se acoperiseră de gheaţă, aşa că mai ales păsările de apă împânzeau pretutindeni smârcurile. În clipa aceea, porucinicul şi Longinus se apropiau tocmai de malul Kahamlikului, când, deodată, auziră deasupra capului un cârd de cocoare care zburau atât de jos, încât puteai să arunci cu băţul în ele. Stolul trecea cu zarvă mare şi, în loc să se lase printre trestii, se ridică pe neaşteptate în sus.

― Fug de parc-ar fi gonite, rosti Skrzetuski.

― A, priveşte, Domnia Ta! îi atrase luarea-aminte Longinus, arătându-i o pasăre albă care tăia văzduhul în zbor pieziş, străduindu-se să ajungă sub cârdul speriat.

― E un şoim, un şoim! Le împiedică să coboare! strigă porucinicul. Solul are şoimi, el i-a dat drumul.

În acest timp boierul Răzvan Ursu sosea în goană pe un armăsar negru de Anatolia, iar în urma lui grăbeau câţiva călăraşi.

― Jupâne porucinic, te poftesc la petrecere.

― Şoimul e al Domniei Tale?

― Aşa este, ai să vezi că e o pasăre straşnică…

Porniră toţi trei înainte, iar după el venea şoimarul moldovean cu inelul, care, aţintindu-şi ochii asupra cocoarelor, strigă din toate puterile, îndemnându-şi şoimul la luptă.

Între timp, vrednica pasăre obligase cârdul să se ridice în sus, apoi se înălţă şi ea ca un fulger în slava cerului şi pluti deasupra lor. Cocorii se strânseră într-un vârtej uriaş bătând din aripi ca o furtună. Ţipetele ameninţătoare umplură văzduhul. Păsările îşi întinseră gâturile, îndreptându-şi ciocurile în sus, ca pe nişte suliţe, şi aşteptară atacul.

Şoimul se rotea deasupra lor. Aci se lăsa în jos, aci se sălta, ca şi când ar fi şovăit să se prăvălească în jos, unde o sută de ciocuri ascuţite aşteptau să lovească în pieptul lui. Penele-i albe străluceau ca soarele pe albastrul senin al cerului.

Deodată, în loc să se arunce asupra cârdului, porni ca o săgeată în depărtare şi pieri în curând după pâlcurile de copaci şi stufărişuri.

Skrzetuski se repezi primul în galop după el, iar solul, şoimarul şi Longinus îi urmară pilda.

La cotitura drumului, porucinicul îşi opri calul dintr-odată, deoarece o privelişte nouă şi neînţeleasă i se înfăţişă ochilor. În mijlocul drumului stătea într-o râpă o caleaşcă cu osia frântă. Doi slujitori ţineau caii deshămaţi. Vizitiul nu se vedea nicăieri, plecase, pesemne, să caute ajutor. Lângă caleaşcă se aflau două jupânese, dintre care una, îmbrăcată într-o haină lungă din blană de vulpe şi o căciuliţă cu fundul rotund, avea faţa aspră, aproape bărbătească, iar cealaltă era o tânără jupâniţă înaltă de statură, cu trăsături alese şi foarte frumoase. Pe umărul acestei tinere jupâniţe stătea liniştit şoimul, ciugulindu-şi penele de pe piept.

Porucinicul îşi oprise calul atât de brusc, încât i se îngropaseră copitele în pulberea drumului, şi îşi dusese tulburat mâna la cuşmă, neştiind ce să spună: să dea bineţe ori să ceară şoimul înapoi? Mai era tulburat şi pentru că de sub căciuliţa de jder îl ţintuiau nişte ochi cum nu-i mai fusese dat să vadă, negri, catifelaţi şi umezi, jucăuşi şi plini de foc, pe lângă care ochii Anusiei Borzobohata ar fi pălit ca două lumânărele puse alături de două torţe. Deasupra acestor ochi mătăsoşi sprâncenele negre însemnau două arcuri delicate, obrăjorii împurpuraţi înfloreau ca cea mai frumoasă floare, printre buzele ca mălina, întredeschise, se zăreau dinţii ca perlele, iar de sub căciuliţă cădeau două cozi negre şi bogate. „Să fie Iunona în persoană sau vreo altă zeiţă?” se gândea Skrzetuski, uitându-se la această făptură zveltă, la pieptul rotund şi la şoimul alb de pe umerii ei. Porucinicul nostru stătea deci cu capul descoperit şi se tot uita la această plăsmuire minunată, doar ochii i se luminaseră şi inima îi bătea să se spargă. În clipa când voia să înceapă: „De eşti fiinţă muritoare şi nu o zeitate…” veniră solul şi Longinus, iar după ei şoimarul cu inelul. Ceea ce văzând zeiţa întinse braţul şi şoimul coborî numaidecât de pe umăr şi i se aşeză pe mână, lăsându-se de pe un picior pe altul. Luând-o înaintea şoimarului, porucinicul vru să ia pasărea, dar atunci se întâmplă un lucru de mirare. Stând cu o gheară pe mâna jupâniţei, se agăţă cu cealaltă de palma lui Skrzetuski şi, în loc să se mute, începu să guruie vesel şi să tragă cu atâta putere, că li se atinseră mâinile. Porucinicul se simţi furnicat din creştet până-n tălpi, iar şoimul se lăsă mutat pe inel abia după ce păsărarul îi puse gluguţa pe cap. Atunci începu să se vaiete şi jupâneasa mai vârstnică.

― Domnilor cavaleri! Oricine aţi fi, nu lăsaţi fără sprijin două jupânese rămase în drum neajutorate, care nu pot să se descurce singure. Până acasă nu avem mai mult de trei mile, dar au plesnit osiile la caleaşcă, aşa că o să fim nevoite să înnoptăm pe câmp; surugiul l-am repezit la feciori, ca să ne trimită măcar vreo căruţă, dar până când ajunge şi se întoarce, se lasă întunericul şi ne temem să rămânem în aceste locuri bântuite de duhuri, pentru că nu departe de aici se află nişte morminte.

Bătrâna şlahciancă vorbea repede şi cu un glas atât de gros, că porucinicul fu cuprins de uimire, cu toate acestea îi răspunse cuviincios:

BOOK: Prin foc si sabie
10.48Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

Other books

Where You'll Find Me by Erin Fletcher
Follow the Sharks by William G. Tapply
Boston Avant-Garde: Impetuous by Kaitlin Maitland
Charade by Dawn, Nyrae
Without Consent by Frances Fyfield
The Betrayal by R.L. Stine
Leslie's Journal by Allan Stratton