Prin foc si sabie (67 page)

Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

BOOK: Prin foc si sabie
11.9Mb size Format: txt, pdf, ePub

Cneaghina tăcea.

― Mă uit la tine, vorbi mai departe, îmi bucur ochii cu obrăjorii-ţi frumoşi şi mă duc.

― Redă-mi libertatea, îl rugă jupâniţă.

― Vorbeşti ca şi când ai fi în robie! Aici tu eşti stăpână. Şi apoi, unde vrei să pleci? Cnejii Kurcewicz au pierit, focul a distrus satele şi târgurile, cneazul nu mai e la Łubnie, merge asupra lui Chmielnicki şi Chmielnicki asupra lui, pretutindeni e război, vărsări de sânge, pretutindeni mişună cazacii, tătarii şi oşteni de tot felul. Cine te va respecta? Cui îi va părea rău de tine, cine să te apere, dacă nu eu?

Cneaghina îşi înălţă privirile în bagdadie, amintindu-şi că se află cineva pe lume care ar lua-o alături, căruia i-ar părea rău de ea şi ar apăra-o, dar nu voia să-i pronunţe numele, ca să nu-l aţâţe şi mai mult pe leul năprasnic, şi o jale adâncă îi strânse inima. Mai trăieşte oare fiinţa după care-i tânjeşte sufletul? Pe când era la Bar ştia că e în viaţă, pentru că îndată după plecarea lui Zagłoba, îi ajunsese la urechi numele lui Skrzetuski odată cu veştile despre izbânzile prinţului. Dar de atunci câte zile şi nopţi trecuseră, câte bătălii nu puteau să aibă loc, câte primejdii nu puteau să-l piardă! Acum putea să afle ştiri despre el numai de la Bohun, pe care nu voia şi nu cuteza să-l întrebe nimic.

Capul îi căzu pe pernă.

― Aşadar am să rămân închisă aici? întrebă, gemând. Ce ţi-am făcut eu Domniei Tale de te ţii ca nenorocirea pe urmele mele?

Cazacul îşi ridică fruntea şi începu să vorbească atât de încet, încât abia se auzea:

― Ce mi-ai făcut, nu ştiu; dar ştiu că dacă eu sunt nenorocirea ta, şi tu eşti nenorocirea zilelor mele. Dacă nu te îndrăgeam, eram slobod ca vântul care hălăduieşte pe câmpuri, cu inima slobodă şi cu sufletul slobod, eram slăvit ca însuşi Konaszewicz Sahajdaczny. Obrăjorii şi ochişorii tăi sunt nenorocirea mea; din pricina lor nu mai mi-e dragă libertatea şi faima căzăcească! Frumuseţea femeiască n-a însemnat nimic pentru mine până când nu te-ai schimbat din copilă în jupâniţă! Odată am pus mâna pe o galeră cu cele mai frumoase fete, pe care le duceau sultanului, şi nici una nu mi-a furat inima. S-au zbenguit fraţii cazaci cu ele, apoi am dat poruncă să le lege câte o piatră de gât şi să le arunce în apă. Nu mă temeam de nimeni şi de nimic, mergeam cu război asupra păgânilor, luam pradă şi, cum era cneazul la castel, aşa eram eu în stepă. Iar astăzi ce-am ajuns? Stau aici ca un rob şi cerşesc zadarnic o vorbă bună, pe care n-am auzit-o niciodată, nici măcar atunci când fraţii şi mătuşa ta te peţeau pentru mine. Ehei, jupâniţă, jupâniţă, dacă tu te-ai fi purtat altfel cu mine, nu s-ar fi întâmplat toate câte s-au întâmplat; nu ţi-aş fi omorât rudele şi nu m-aş fi înfrăţit cu ţăranii şi răzvrătiţii; din pricina ta mi-am pierdut minţile! M-ai fi dus unde ai fi vrut, ţi-aş fi dat şi sângele din mine, sufletul ţi l-aş fi dat. Acum sunt mânjit de sângele şleahticilor, dar mai înainte mă băteam numai cu tătarii şi-ţi aduceam prada, ca să te porţi numai în aur şi pietre scumpe ca heruvimii lui Dumnezeu; de ce nu ţi-am fost drag? Ei, mi-e sufletul greu! Şi mare jale e în inima mea. Nu pot să trăiesc nici cu tine, nici fără tine, nici departe şi nici aproape, nici pe deal şi nici pe vale, porumbiţa mea, inimioara mea! Iartă-mă că am venit să te iau de la Rozłogi ca un cazac, cu focul şi sabia, dar eram ameţit de furie împotriva cnejilor şi băusem horilcă pe drum, tâlhar nenorocit ce sunt. Apoi, după ce mi-ai fugit, am urlat ca un câine; rănile mă dureau, nu voiam să mai pun nimic în gură şi mă rugam să mă ia moartea, iar tu vrei să te dau înapoi, să te pierd iarăşi, porumbiţa mea, inimioara mea!

Atamanul se opri, glasul i se rupea sugrumat, schimbându-se în gemete, iar faţa Helenei aci pălea, aci se rumenea. Văzând câtă dragoste neţărmurită era în cuvintele lui Bohun, înţelegea cât este de mare prăpastia care se căsca înaintea ei, fără fund, fără nici o nădejde de scăpare.

Cazacul se odihni o vreme, se stăpâni şi vorbi mai departe, după cum urmează:

― Cere-mi ce vrei. Uită-te cât de împodobită este odaia! Totul e al meu; prada de la Bar am adus-o pe şase cai, cere-mi ce vrei: aur galben, veşminte strălucitoare, pietre scumpe, robi ascultători. Eu sunt bogat; am destulă avuţie şi o să-mi mai dea şi Chmielnicki şi Krzywónos; o să fii ca prinţesa Wiśniowiecka, am să cuceresc castele numai pentru tine, îţi dăruiesc jumătate din Ucraina… Cu toate că sunt un cazac de rând, nu un şleahtic, sunt ataman cu tui şi am sub poruncile mele zece mii de cazaci, mai mulţi decât cneazul Jarema. Cere ce vrei, numai să nu vrei să fugi de la mine, numai să rămâi cu mine, porumbiţă, şi să mă îndrăgeşti!

Cneaghina se ridică în capul oaselor pe perne, faţa-i minunată, palidă şi dulce arăta atâta voinţă, mândrie şi putere, că această porumbiţă gingaşă semăna mai mult cu un pui de vultur.

― Dacă Domnia Ta aştepţi un răspuns de la mine, spuse, apoi află că de mi-aş petrece toată viaţa gemând în robie, nu te voi îndrăgi niciodată, niciodată, aşa să-mi ajute Dumnezeu.

Bohun se luptă o vreme cu el însuşi.

― Asemenea lucruri să nu-mi vorbeşti! rosti cu glas răguşit.

― Nici tu să nu-mi vorbeşti de dragostea ta, că mă jigneşti şi mă cuprinde ruşinea şi mânia. Eu nu sunt hărăzită pentru tine.

Atamanul se ridică în picioare.

― Dar pentru cine, cneaghină Kurcewicz? A cui ai fi fost la Bar, dacă nu eram eu?

― Cine mă scapă ca să-mi dea în schimb ruşinea şi robia, acela duşman îmi este, nu prieten.

― Şi tu crezi că răsculaţii te-ar fi omorât? Mi-e şi frică să mă gândesc ce-ar fi făcut cu tine.

― M-ar fi omorât jungherul pe care tu mi l-ai smuls din mână!

― Şi n-am să ţi-l mai dau înapoi, fiindcă tu trebuie să fii a mea, izbucni cazacul.

― Niciodată! Mai bine moartea!

― Trebuie, şi vei fi!

― Niciodată!

― Ei, dacă nu erai rănită, după cele ce mi-ai spus, astăzi încă, repezeam cazacii lui Raszków să aducă un călugăr şi mâine aş fi fost bărbatul tău. Şi atunci? Nu e păcat să-ţi îndrăgeşti şi să-ţi mângâi bărbatul! A, preamărită jupâniţă, pentru tine dragostea unui cazac înseamnă jignire şi mânie. Dar cine eşti tu ca să mă socoteşti un ţăran? Unde-ţi sunt castelele, şi boierii, şi oştirea? De ce te mânii? De ce te simţi jignită? Eu te-am dobândit în luptă, eşti roaba mea. Ehei, dacă eram ţăran, te învăţam să cugeţi lovindu-te cu harapnicul peste umerii tăi albi; şi m-aş fi înfruptat şi fără preot din frumuseţea ta, dacă eram ţăran şi nu un cavaler!

― Îngeri din cer, mântuiţi-mă! şopti cneaghina.

În acest timp pe faţa cazacului se îngrămădea o turbare tot mai mare, furia punea stăpânire pe el.

― Ştiu eu, vorbea, de ce te simţi lovită, de ce mi te împotriveşti! îţi păstrezi fecioria pentru altul, dar cât sunt viu şi sunt cazac, nu vei fi a altuia! Un pârlit de şleahtic! Un fluieră-vânt! Un leah mincinos! Moarte lui! Abia l-ai văzut, abia a apucat să te învârtească o dată în danţ că a şi pus stăpânire pe tine, iar tu, cazace, rabdă şi dă-te cu capul de pereţi! Dar am să pun mâna pe el şi am să poruncesc să-l jupoaie de piele, să-l bată în cuie. Află că Chmielnicki merge asupra leşilor şi merg cu el; am să-ţi găsesc hulubaşul, de s-ar ascunde sub pământ, şi când mă întorc, am să-i arunc capul blestemat la picioarele tale, în pulberea drumului.

Helena nu mai auzi cuvintele din urmă ale atamanului. Durerea, mânia, rănile, emoţia, spaima o izbăviră de puteri, şi o slăbiciune fără margini i se împrăştie prin toate mădularele, ochii şi gândurile i se stinseră şi căzu leşinată.

Atamanul se opri un timp palid de furie şi cu spume la gură; deodată văzu capul atârnând pe spate fără viaţă şi un muget aproape neomenesc i se smulse din gură:

― S-a dus! Horpyna! Horpyna! Horpyna! Şi se prăbuşi la pământ.

Vrăjitoarea intră ca o furtună în odaie.

― Ce-i cu tine?

― Scap-o! Scap-o! strigă Bohun. Eu am omorât-o, sufletul meu! Lumina mea!

― Ce, te-ai prostit?

― Am omorât-o, am omorât-o! gemea atamanul, frângându-şi mâinile deasupra capului.

Horpyna se apropie de cneaghină şi înţelese îndată că nu murise; căzuse numai într-un leşin adânc, aşa că îl goni afară pe Bohun şi începu s-o îngrijească.

Cneaghina deschise ochii în curând.

― Ei, jupâniţă, n-ai nimic, îi spunea Horpyna. Se vede că te-ai speriat de el şi te-a apucat leşinul, da’ leşinul o să treacă şi o să te faci iar sănătoasă. Tu eşti o fată ca o nucă, ai timp să trăieşti şi să guşti fericirea.

― Cine eşti tu? întrebă cneaghina cu glasul slab.

― Eu? Sunt sluga ta, că aşa a poruncit el.

― Unde sunt?

― În Râpa Dracului. Locul e pustiu şi n-ai să vezi pe nimeni afară de el.

― Şi tu locuieşti aici?

― Aici e hutorul nostru. Eu sunt Dońcówna, fratele meu e polcovnic sub Bohun, are cazaci destoinici, iar eu stau aici şi te voi păzi în această odaie aurită. Coliba străluceşte ca un palat! El a adus totul pentru tine.

Helena privi la faţa vioaie a vrăjitoarei şi i se păru plină de sinceritate.

― Ai să fii bună cu mine?

Dinţii albi ai tinerei vidme străluciră de zâmbet.

― O să fiu. Cum să nu fiu! spuse; dar să te porţi şi tu bine cu atamanul. E un şoim, un cazac cu faimă, el îţi…

Aici vidma se aplecă la urechea Helenei şi începu să-i şoptească ceva, iar în cele din urmă izbucni în râs.

― Afară! strigă cneaghina.

 

CAPITOLUL III

 

D
OU
Ă
ZILE
MAI
TÂRZIU
, dis-de-dimineaţă, Dońcówna şi Bohun şedeau sub salcia de lângă roata morii şi priveau la apa care făcea spume căzând din scoc.

― S-o păzeşti, să ai grijă de ea, să nu-ţi iei ochii de pe ea, să nu iasă niciodată din râpă, spunea Bohun.

― Spre râu, râpa se îngustează, iar aici e loc destul. Porunceşte să astupe trecerea cu pietre şi vom sta aici ca în fundul unei căldări; dacă o să am nevoie de ceva, o să găsesc eu pe unde să ies.

― Şi cu ce o să trăiţi aici?

― De-a lungul pereţilor stâncoşi Czeremis pune porumb, viţă-de-vie şi prinde păsări cu laţul. Cu ce-ai mai adus şi tu, n-o să-i lipsească decât laptele de pasăre. N-ai frică, n-o să iasă din râpă şi n-o să afle nimeni de ea, numai oamenii tăi să nu trăncănească pe undeva că e aici.

― I-am pus să jure. Sunt cazaci credincioşi, nu vor spune nimic de-ar fi să-i jupoaie de piele. Dar tu ai zis că oamenii vin la tine, ca la o vrăjitoare.

― Vin câte unii de la Raszków, alţii, Dumnezeu ştie de unde. Dar se opresc lângă râu, în râpă nu intră nimeni, că se tem. A văzut pe drum oase de oameni. Au fost unii care au vrut să vină până aici; oasele lor zac pe câmp.

― Tu i-ai omorât?

― Cine i-a omorât, i-a omorât! Oricine vrea să-i ghicesc, trebuie să aştepte la gura vâlcelei, iar eu mă duc la roata morii. Mă uit în apă şi când mă întorc, îi spun ce am văzut. O să mă uit îndată şi pentru tine, numai că nu ştiu dacă se va arăta ceva, că nu se vede întotdeauna.

― Numai să nu vezi ceva rău.

― Dacă va fi rău, nu mai pleci. Şi aşa mai bine ar fi să nu pleci.

― Trebuie. Chmielnicki mi-a scris la Bar să mă întorc şi mi-a poruncit şi Krzywónos. Leşii vin asupra noastră cu mare putere şi trebuie să ne strângem toţi la un loc.

― Şi când te întorci?

― Nu ştiu. O să fie o bătălie grozavă, cum n-a mai fost. Sau noi vom pieri, sau lehii. Dacă ne bat lehii, vin să mă ascund aici, iar dacă batem noi, mă întorc, îmi iau fata şi mă duc cu ea la Kiev.

― Şi dacă ai să mori?

― De-aia eşti vrăjitoare, ca să-mi spui.

― Şi dacă ai să mori?

― O moarte are omul.

― Ei, na! Şi eu ce fac cu fata? îi răsucesc gâtul?

― Să cutezi numai s-o atingi şi voi porunci să te tragă cu boii în ţeapă.

Gânduri mohorâte treceau prin mintea atamanului.

― Dacă voi pieri, spune-i să mă ierte.

― Ehei, oarbă mai e poleaşca, de nu vede atâta dragoste şi nu ţine la tine. Dacă aş fi în locul ei, nu m-aş împotrivi deloc, he! he!

Spunând acestea, Horpyna îl înghionti de două ori cu cotul pe ataman şi-i zâmbi, arătându-şi toţi dinţii.

― Du-te dracului! răspunse cazacul.

― E, ştiu eu că tu nu eşti pentru mine.

Bohun îşi aţinti privirile în apa înspumată care cădea pe roata morii, ca şi când ar fi vrut să-şi ghicească singur.

― Horpyna? întrebă după o clipă.

― Ce-i?

― După ce voi pleca, o să-i fie dor de mine?

― Dacă nu vrei s-o domoleşti ca un cazac, e mai bine să pleci.

― Nu vreau, nu pot, nu cutez! Ştiu că s-ar omorî.

― Atunci tot e mai bine să pleci. Dacă te vede mereu aici, nici nu vrea să ştie de tine, dar după ce o să stea numai cu mine şi cu Czeremis o lună, două, o să înceapă să tânjească după tine.

― O, dacă era sănătoasă, ştiam eu ce aveam de făcut. Aş fi adus un popă de la Raszków şi i-aş fi poruncit să ne cunune, dar aşa mă tem că dacă intră frica în ea, îşi dă sufletul. Ai văzut şi tu.

― Fugi de-aici! Ce-ţi trebuie popă şi cununie? Oho, tu nu eşti un cazac adevărat. Nu! Eu nu vreau să-mi calce locul nici popa şi nici preotul catolic. La Raszków stau tătarii din Dobrogea, pe care o să ni-i aduci pe cap, şi dacă ei ajung până aici, n-o mai vezi pe cneaghină. Ce-ţi mai trece prin minte? E mai bine să pleci şi să te întorci mai târziu.

― Tu uită-te în apă şi spune-mi ce vezi. Să-mi spui adevărul, să nu mă minţi, de-ar fi să mă vezi şi mort.

Dońcówna se apropie de albia apei şi ridică al doilea stăvilar care oprea căderea izvorului; şuvoiul sprinten se repezi cu iuţeală îndoită prin scocul morii; roata începu să se învârtească mai repede, până când nu se mai văzu din pulberea stropilor; împrăştiată, zdrobită, spuma se bulbuca sub roată ca o apă în clocot.

Vrăjitoarea îşi pironi ochii negri în vârtejurile înhorbotate şi, apucând-şi cozile de lângă urechi, începu să strige:

― Huk! Huk! Arată-te! în roata de stejar, în spuma albă, în ceaţa luminoasă, de eşti rău sau de eşti bun, arată-te!

Bohun se apropie şi se aşeză lângă ea. Pe faţa lui se vedea teama şi dorinţa fierbinte de a cunoaşte cele ce aveau să se întâmple.

― Văd! strigă vidma.

― Ce vezi?

― Moartea fratelui meu. Doi boi îl trag în ţeapă pe Doniec.

― Ducă-se dracului! mormăi Bohun care voia să afle cu totul altceva.

O vreme se auzi numai huruitul roţii care se învârtea năprasnic.

Other books

The Happy Prisoner by Monica Dickens
Harvest A Novel by Jim Crace
Stiletto by Daniel O'Malley
Soldier's Daughters by Fiona Field
Gypsy Boy by Mikey Walsh
FIVE-SECOND SEDUCTION by Myla Jackson
Make Me Sin by J. T. Geissinger
Impostress by Lisa Jackson