Read Prin foc si sabie Online

Authors: Henryk Sienkiewicz

Prin foc si sabie (68 page)

BOOK: Prin foc si sabie
8.9Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

― Fratele meu are faţa vânătă, vineţie, şi-l ciugulesc corbii! spuse Horpyna.

― Ce mai vezi?

― Nimic… O, ce vânăt e! Huk! Huk! în roata de stejar, în spuma albă, în ceaţa luminoasă, arată-te…! Văd.

― Ce, ce vezi?

― O bătălie! Leşii fug dinaintea cazacilor.

― Şi eu îi gonesc din urmă?

― Te văd şi pe tine. Te lupţi cu un cavaler mititel, Hur! Hur! Hur! Fereşte-te de cavalerul cel mititel.

― Şi cneaghina?

― Ea nu e. Te văd iar, lângă tine e cineva care te va vinde, un prieten mincinos.

Bohun se holba când la spumă, când la vrăjitoare, muncindu-şi mintea, ca să ajute vrăjile.

― Ce fel de prieten?

― Nu văd. Nu ştiu. Bătrân sau tânăr…

― E bătrân, fără îndoială!

― Poate că e şi bătrân.

― Ştiu cine e. M-a mai vândut o dată. Un şleahtic cu barba căruntă şi cu albeaţă la un ochi. Moarte lui! Nu mai e prietenul meu.

― El merge pe urmele tale. Te văd iar. Stai! E şi cneaghina! în rochie albă, cu o cunună pe cap, iar deasupra ei e un erete.

― Eu sunt.

― Se poate să fii şi tu. Erete… Sau şoim? Erete!

― Eu sunt.

― Aşteaptă. Nu se mai vede nimic… În roată de stejar, în spumă albă… O! O! Ce multă oaste, ce mulţi cazaci, oleo! Câtă frunză şi iarbă, şi tu eşti deasupra tuturor, înaintea ta duc trei tuiuri.

― Cneaghina e lângă mine?

― Nu e, tu eşti în tabără.

Iarăşi urmă o clipă de tăcere. Roata uruia de se cutremura toată moara.

― Ehei, ce de sânge, ce de sânge! Ce de morţi! Lupii deasupra, corbii deasupra, ciuma deasupra! Numai morţi şi iar morţi până hăt, hăt, departe, numai morţi, nu se vede nimic, numai sânge!

Deodată suflarea vântului împrăştie pulberea stropilor de deasupra roţii şi tot atunci, mai sus, dincolo de moară, se arătă urâtul Czeremis cu o legătură de vreascuri în spinare.

― Czeremis, lasă jos scândura la stăvilar! strigă Horpyna. Şi se duse să se spele pe mâini şi pe faţă la izvor, iar piticul opri apa.

Bohun stătea îngândurat. Îşi reveni abia la sosirea vrăjitoarei.

― Altceva n-ai mai văzut? o întrebă.

― Ce s-a arătat, am văzut, altceva nimic.

― Nu minţi cumva?

― Mă jur pe capul fratelui meu că am spus adevărul. Pe el o să-l înfigă în ţeapă şi doi boi o să-l tragă de picioare. Îmi pare rău de el. Hei, nu numai lui îi e scris să moară! Ce de morţi s-au arătat! N-am mai văzut niciodată atâţia! O să fie un război cumplit pe lume.

― Şi pe ea ai văzut-o cu un erete deasupra capului?

― Aşa-i.

― Şi cu cununa pe cap?

― Cu cununa pe cap şi în rochie albă.

― Şi de unde ştii tu că eretele sunt eu? Ţi-am vorbit de şleahticul cel tânăr, poate că e el.

Horpyna îşi încruntă sprâncenele şi căzu pe gânduri.

― Nu se poate, răspunse după un timp, scuturând din cap, dacă era leahul, aş fi văzut un vultur.

― Slavă Domnului! Slavă Domnului! Mă duc să poruncesc cazacilor să aibă caii pregătiţi de drum. La noapte plecăm.

― Aşadar, trebuie să pleci.

― N-am încotro, aşa mi-au poruncit Chmiel şi Krzywónos. Tu ai văzut bine că o să fie un război cumplit, fiindcă tot aşa am citit şi eu la Bar în scrisoarea de la Chmiel.

Bohun nu ştia să citească, dar se ruşina s-o spună, nu voia să treacă drept un om de jos.

― Atunci du-te! spuse vidma. Tu eşti fericit, o să ajungi hatman, trei tuiuri am văzut deasupra ta, cum îmi văd degetele de la mână.

― Am să ajung hatman şi am s-o iau pe cneaghină de nevastă; o ţărancă nu era de mine.

― Cu o ţărancă ai fi vorbit altfel, dar de asta ţi-e ruşine. Leah trebuia să te fi născut.

― Nu sunt mai rău ca unul de-ai lor, spuse Bohun şi plecă la cazaci, în grajd, iar Horpyna se duse să fiarbă mâncarea.

Seara caii erau gata de drum, dar atamanul nu se prea grăbea să plece. Şedea pe un morman de covoare în odaia de oaspeţi, cu teorba în mână şi privea la cneaghina lui, care se sculase din pat şi se retrăsese în celălalt colţ al încăperii, rostind rugăciuni fără să-l ia în seamă pe ataman, ca şi când nici n-ar fi fost acolo. El, dimpotrivă, îi urmărea de lângă perete fiecare mişcare, prindea din zbor fiecare oftat şi nu ştia ce să facă. Deschidea gura să înceapă vorba, dar cuvintele nu voiau să-i iasă afară. Se temea parcă de obrazul palid, tăcut, cu o expresie de asprime întipărită pe sprâncene şi pe buze. Mai înainte Bohun nu văzuse pe faţa Helenei această expresie. Şi fără voie îşi aminti de serile petrecute la Rozłogi când şedeau în jurul mesei de stejar, el şi cnejii Kurcewicz. Bătrâna cneaghină mânca seminţe de floarea-soarelui, cnejii aruncau zarurile din pocal, iar el se uita pierdut la frumoasa jupâniţă, cum se uită şi acum. Atunci era fericit, când îşi povestea isprăvile cu cazacii de la Sici, ea îl asculta şi uneori ochii ei negri odihneau o clipă pe faţa lui, iar buzele răsfrânte, ca mălina, mărturiseau că ascultă cu încântare. Acum nici măcar nu se uita la el. Pe atunci se întâmpla să cânte din teorbă, şi ea îl asculta şi îl privea, iar lui i se topea inima de fericire. Minunea minunilor! acum el era stăpânul ei, el o luase cu puterea armelor, era prada lui, roaba lui, putea să-i poruncească şi, cu toate acestea, atunci se simţea mai aproape de ea şi de starea ei! Kurcewiczii erau fraţii lui, iar ea, sora lor, era nu numai pasărea lui dragă, şoimul lui, iubita cu sprâncenele ca pana corbului, ci parcă şi ruda lui. Iar acum înaintea lui se afla o jupâniţă mândră, nouroasă, tăcută, neînduplecată. Ei, cum clocoteşte mânia în el! I-ar arăta el ce înseamnă să batjocoreşti un cazac, dar el o iubeşte pe această jupâniţă nemiloasă, şi-ar da sângele pentru ea, şi de câte ori furia îi cuprinde pieptul, o mână nevăzută parcă îl apucă de păr şi un glas îi bubuie în ureche: „Stai!” Nu demult izbucnise ca o vâlvătaie, apoi se caise, lovindu-se cu capul de pereţi. Nu izbutise nimic. Aşa că se zvârcolea cazacul, simţind că prezenţa lui în această odaie era apăsătoare pentru Helena. De-ar fi zâmbit măcar, de i-ar fi spus o vorbă bună – i-ar fi căzut la picioare şi s-ar fi dus dracului să-şi înece durerea, mânia şi umilirea în sângele lehilor. Dar aşa, stătea ca un rob înaintea acestei cneaghine. Dacă n-ar fi cunoscut-o mai demult, dacă ar fi fost o poleaşcă smulsă din oricare conac de şleahtici, ar fi fost mai îndrăzneţ, dar în faţa lui se afla cneaghina Helena, pe care o peţise cnejilor Kurcewicz şi pentru care voise să renunţe la Rozłogi şi la tot ce avea. De aceea era atât de ruşinat înaintea ei, atât de neajutorat.

Timpul trece, de afară se aude murmurul cazacilor, care au şi încălecat, aşteptându-l pe atamanul care se zbuciumă. Flăcările focului de vreascuri aruncă lumini pe faţa lui, pe contăşul scump şi pe teorbă, şi ea, măcar de s-ar uita la el! Atamanul e încercat de amărăciune, de mânie şi de dor; nu se simte în apele lui. Ar vrea să-şi ia rămas-bun de la ea cu duioşie şi se teme că această despărţire nu va fi aşa cum o doreşte sufletul lui, se teme că va pleca mâhnit, furios şi cu durerea în inimă.

Ehei, dacă nu era cneaghina Helena, cneaghina Helena care se străpunsese cu jungherul, care ameninţa să se omoare, jupâniţa atât de dragă, atât de dragă! Pe cât de crudă şi de mândră, pe atât de dragă!…

Deodată un cal necheză afară lângă fereastră.

Atamanul îşi luă inima în dinţi.

― Cneaghină, spuse, e timpul să plec.

Helena tăcea.

― Nu-mi urezi nici măcar „drum bun”?

― Du-te cu Dumnezeu! răspunse cu seriozitate.

Cazacului i se strânse inima; auzise ce voia, dar ar fi dorit cu totul altfel.

― Ei, ştiu că eşti supărată pe mine şi că mă urăşti, dar află de la mine că altul s-ar fi purtat mult mai rău ca mine. Te-am adus aici, pentru că n-am avut încotro, dar ce rău ţi-am făcut? Nu m-am purtat cum se cuvenea să mă port cu o regină? Recunoaşte. Sunt oare un asemenea tâlhar care nu e vrednic de nici o vorbă bună din partea ta? Eşti doar în puterea mea.

― Sunt în puterea lui Dumnezeu, răspunse ea cu hotărârea de mai înainte, şi pentru că Domnia Ta cauţi să te stăpâneşti, îţi mulţumesc şi pentru asta.

― Atunci mă duc, fie şi cu acest din urmă cuvânt. Poate că o să-ţi pară rău, poate că o să-ţi fie dor de mine!

Helena tăcea.

― Îmi pare rău să te las singură aici, zise Bohun, îmi pare rău să plec, dar trebuie. Mi-ar fi mai uşor, dacă ai zâmbi, dacă m-ai binecuvânta, cu inima curată. Ce să fac să-ţi dobândesc bunăvoinţa?

― Redă-mi libertatea, şi Dumnezeu îţi va ierta toate păcatele, iar eu te voi ierta şi te voi binecuvânta.

― Ei, poate că mă vei binecuvânta într-adevăr, spuse cazacul, poate că îţi va părea rău că eşti atât de aspră cu mine.

Acum la despărţire, Bohun voia să cumpere o clipă de duioşie fie şi printr-o jumătate de făgăduială pe care nici nu se gândea să şi-o respecte; nădejdea străluci în ochii Helenei şi asprimea îi coborî de pe obraz. Îşi împreună mâinile la piept, aţintindu-şi asupra lui privirea luminoasă.

― Ai fi în stare tu să…

― E, nu ştiu…, răspunse încet cazacul sugrumat de ruşine şi de milă. Acum nu se poate, nu se poate; hoardele tătarilor au tăbărât în Câmpiile Sălbatice, ciambulurile umblă peste tot, de la Raszków vin tătarii dobrogeni; nu pot, mi-e frică, dar când mă întorc… Sunt alături de tine, copilă. Faci ce vrei din mine. Nu ştiu!… nu ştiu!…

― Să-ţi dea Dumnezeu gândul cel bun, să te lumineze Sfânta Precista… Du-te cu Dumnezeu!

Şi întinse o mână spre el. Bohun se repezi şi îşi lipi buzele de ea; deodată înălţă capul, îi întâlni privirea serioasă şi-i lăsă mâna. Se îndreptă spre uşă, făcând plecăciuni adânci, ca un cazac, se mai închină o dată din prag şi dispăru după perdea.

În curând murmurul glasurilor de afară se înteţi, răsună zăngănit de arme, iar mai apoi se auziră cuvintele unui cântec răsfrânt pe mai multe voci:

 

Hei, sl
ă
vita-
ţ
i slav
ă

Doar printre cazaci o cape
ţ
i

Ş
i printre prieteni.

Pentru anii lungi ce-or trece

Pân
ă
la sfâr
ş
itul vie
ţ
ii…

 

Glasurile şi tropotul se îndepărtau auzindu-se tot mai încet.

 

CAPITOLUL IV

 

D
OMNUL
D
UMNEZEU
A
F
Ă
CUT
O
adevărată minune cu ea, le povestea jupân Zagłoba lui Wołodyjowski şi lui Podbipięta, aflându-se în cvartirul lui Skrzetuski. Vă spun, a făcut o adevărată minune când m-a învoit pe mine s-o smulg din mâinile lui Bohun şi s-o păzesc tot drumul; să avem încredere că se va milostivi încă o dată de ea şi de noi. Numai să fie în viaţă. Mie îmi şopteşte ceva, că iar a răpit-o. Pentru că, luaţi aminte şi Domniile Voastre, după cum ne-au mărturisit prinşii, el a ajuns al doilea călău alături de Krzywónos, după Pułjan. Face-i-ar dracii de petrecanie! Aşadar trebuie să fi luat parte la cucerirea Barului.

― Putea să n-o găsească în acea mulţime de nenorociţi; acolo au fost omorâţi aproape douăzeci de mii de oameni, zise Wołodyjowski.

― Domnia Ta nu-l cunoşti pe Bohun. Eu sunt gata să jur că el ştia că jupâniţă se afla la Bar. Aşa că nu poate fi altfel, numai el a scăpat-o din măcel şi a dus-o undeva.

― Domnia Ta, cu asta nu ne aduci o mângâiere prea mare, fiindcă, în locul lui Skrzetuski, aş prefera să fi pierit decât să rămână în mâinile acestui tâlhar.

― Nici asta nu e o mângâiere, pentru că dacă a pierit, a fost ruşinată înainte…

― Te apucă deznădejdea! spuse Wołodyjowski.

― Oh, te apucă deznădejdea! repetă jupân Longinus.

Zagłoba începu să se tragă de mustăţi şi de barbă şi în cele din urmă izbucni:

― Mânca-i-ar lepra, cu tot neamul lor de câini! Să dea Dumnezeu să răsucească păgânii coarde la arcuri din maţele lor! Dumnezeu a creat toate naţiile, dar pe ei i-a făcut diavolul, sodomiţii! Să dea Dumnezeu să nu le mai fete nici o scroafă!

― Eu n-am cunoscut-o pe această dulce jupâniţă, rosti cu tristeţe Wołodyjowski, dar aş vrea să pătimesc eu în locul ei.

― Am văzut-o numai o dată în viaţă, dar când îmi aduc a-minte, mi se face lehamite că mai trăiesc! zise jupân Longinus.

― Asta spuneţi voi, strigă jupân Zagłoba, da’ eu, care am îndrăgit-o ca pe copilul meu şi am scăpat-o din atâtea primejdii?… eu, ce să mai zic?

― Şi Skrzetuski? întrebă Wołodyjowski.

Aşa se tânguiau vitejii, apoi se adânciră în tăcere. Cel dintâi îşi reveni jupân Zagłoba.

― Să nu mai fie oare nici un mijloc? întrebă.

― Dacă nu mai putem face nimic, avem datoria s-o răzbunăm, răspunse Wołodyjowski.

― Să dea Dumnezeu să vină mai repede bătălia cea mare! oftă jupân Longinus. Se vorbeşte că tătarii au trecut râul, aşezându-şi tabăra în stepă.

Dar jupân Zagłoba se împotrivi:

― Nu se poate s-o lăsăm aşa, sărmana, fără să întreprindem nimic pentru a o scăpa. Mi-am prăpădit destul bătrânele picioare tot colindând prin lume şi mi-ar fi mai la-ndemână să zac liniştit pe vreun cuptor, la căldură, dar pentru orfana asta sunt gata să mă duc şi la Stambul, chiar dacă ar trebui să îmbrac iar tortul ţărănesc şi să iau teorba, la care nici să privesc nu mai pot fără să mă apuce scârba.

― Domnia Ta, care eşti atât de iscusit în şiretlicuri, scorneşte ceva, zise Podbipięta.

Mi-au trecut o groază de lucruri prin minte. Dacă prinţul Dominik ar avea măcar pe jumătate din ele, Chmielnicki ar atârna acum de picioare, în spânzurătoare, cu burdihanul spintecat. Am vorbit cu Skrzetuski, dar nu te poţi înţelege cu el. Durerea s-a copt în el şi îl roade mai rău ca o boală. Domniile Voastre să aveţi grijă de el, să nu-şi piardă minţile. Din cauza supărărilor prea mari se întâmplă de multe ori ca
mens
să facă ce face vinul, până când se oţeteşte.

― Se întâmplă, se întâmplă! zise jupân Longinus.

Wołodyjowski începu să se mişte nerăbdător şi întrebă:

― Şi care sunt lucrurile de care vorbeai Domnia Ta?

― Care sunt? Mai întâi trebuie să aflăm dacă orfana noastră dragă – îngerii s-o ferească de toate relele! – mai trăieşte, şi asta o putem afla în două feluri: sau găsim printre cazacii prinţului oameni de credinţă şi siguri, care să vrea să fugă, chipurile, la cazaci, să se amestece cu oamenii lui Bohun şi să ştiricească ceva de la ei…

BOOK: Prin foc si sabie
8.9Mb size Format: txt, pdf, ePub
ads

Other books

His Illegitimate Heir by Sarah M. Anderson
Origami by Mauricio Robe Barbosa Campos
Sharing Adam by Madelynne Ellis
The Gods Of Mars by Burroughs, Edgar Rice
Fool for Love by Marie Force
Looking for Jake by China Mieville
Flame Tree Road by Shona Patel