Prin foc si sabie (24 page)

Sfatul începu. Tuhai-bei se aşeză la mijloc, pe un maldăr mai mare de piei, şi, trăgându-şi picioarele sub el, începu să ronţăie seminţe uscate de floarea-soarelui, scuipând cojile înaintea lui în mijlocul odăii. În dreapta lui se aşeză Chmielnicki, cu buzduganul de căpetenie, iar la stânga, atamanul de tabără, în vreme ce atamanii ceilalţi şi deputăţia „frăţiei” se înşirară pe lângă perete. Discuţiile încetară; numai de afară răzbătea larma şi vuietul surd al mulţimii dezbătând sub cerul liber, zgomot ce semăna cu rostogolirea valurilor. Chmielnicki începu să vorbească
{95}
:

― Jupâni! Prin bunăvoinţa, înţelegerea şi puterea prealuminatului ţar de la Crîm, stăpân peste multe seminţii, care se trage din stirpe cerească, cu învoirea milostivului rege polon Władysław, domnul nostru, şi din dorinţa curajoaselor oştiri zaporojene, încrezători în nevinovăţia noastră şi în dreptatea lui Dumnezeu, vom porni să răzbunăm nedreptăţile cumplite şi înfricoşătoare pe care ca nişte buni creştini peste răbdări le-am îndurat din partea leşilor mincinoşi, a comisarilor, a starostilor şi a împuterniciţilor regali, din partea întregii şleahte şi a evreilor, jupâni! Din pricina acestor nedreptăţi, Domniile Voastre şi toată oastea zaporogă aţi vărsat multe lacrimi, drept pentru care mi-aţi dat buzduganul de căpetenie ca să mă ridic cu şi mai multă putere pentru nevinovăţia noastră şi a oastei. Socotind aceasta drept o mare bunăvoinţă din partea Domniilor Voastre, m-am dus să cer ajutorul prealuminatului ţar, pe care mi l-a dat. Dar, gata fiind să vă slujesc, mult m-am întristat aflând că printre noi se găsesc iscoadele care au intrat în cârdăşie cu lehii cei mincinoşi, destăinuindu-le pregătirile noastre – faptă pentru care, de se va dovedi adevărată, îşi vor primi răsplata după voia şi puterea Domniilor Voastre. Rog pe Domniile Voastre să dea ascultare scrisorilor pe care le-a adus de la neprietenul nostru, prinţul Wiśniowiecki, un trimis al său, venit aci doar să iscodească faptele noastre şi ale lui Tuhai-bei, prietenul nostru, şi să le aducă la cunoştinţa lehilor. Domniile Voastre veţi judeca dacă are să fie pedepsit, ca şi cei cărora le-a adus acele scrisori, despre care numaidecât ne-a dat ştire atamanul de tabără, prietenul meu, al lui Tuhai-bei şi al întregii oştiri.

Chmielnicki tăcu. Zarva de afară creştea tot mai mult, aşa că pisarul oştilor se ridică şi începu să citească mai întâi scrisoarea prinţului către atamanul de tabără, care începea de la cuvintele:
„Noi, prin mila lui Dumnezeu cneaz
ş
i st
ă
pân la
Ł
ubnie, Chorol, Przyluka, Hadziacz etc, voievod al Ucrainei etc., staroste etc..”
Era o scrisoare oficială, rece. Auzind de strângerea oştilor, prinţul îl întreba pe atamanul de tabără dacă lucrul era adevărat, poruncindu-i totodată să lase totul baltă, pentru pacea ţinuturilor creştine. Iar dacă Chmielnicki aţâţă pe cazacii de la Sici, să-l dea pe mâna comisarilor care vor veni să-l ceară. A doua scrisoare era de la Grodzicki, tot pentru marele ataman, iar a treia şi a patra de la Zaćwilichowski şi de la bătrânul polcovnic din Czerkasy către Tatarczuk şi Barabasz. În nici una dintre ele nu se afla nimic care să pună sub bănuială pe cei cărora le erau adresate. Zaćwilichowski îl ruga pe Tatarczuk să aibă grijă de aducătorul scrisorii şi să-i înlesnească tot ce-i va cere.

Tatarczuk răsuflă uşurat.

― Ce spuneţi, Domniile Voastre, despre aceste scrisori? întrebă Chmielnicki

Cazacii tăceau. Atâta timp cât votca nu încingea capetele – toate adunările începeau aşa – nici unul dintre atamani nu se încumeta să vorbească cel dintâi. Oameni simpli, dar vicleni, făceau aceasta mai mult de teama de a nu scăpa vreo prostie care să-i facă de râsul tuturor sau să le aducă vreo poreclă de batjocură pentru toată viaţa. Pentru că aşa se întâmpla, nu o dată, la Sici, unde, cu toată simplitatea, plăcerea de a lua în râs era tot atât de mare ca şi teama de batjocură. De aceea cazacii tăceau. Chmielnicki vorbi iarăşi.

― Atamanul de tabără este fratele şi prietenul nostru de nădejde. Eu mă încred în el ca şi în sufletul meu, iar cine spune altfel, acela are în gând trădarea. Atamanul este un oştean şi un vechi tovarăş.

După ce spuse acestea se ridică şi-l sărută pe atamanul de tabără.

― Domniile Voastre, glăsui atamanul de tabără, eu adun oastea şi hatmanul s-o îndrume; în ce priveşte solul dacă l-au trimis la mine, înseamnă că e al meu, iar dacă e al meu, vi-l dăruiesc.

― Domniile Voastre care alcătuiţi deputăţia, închinaţi-vă atamanului, zise Chmielnicki, fiindcă e un om drept, şi duceţi-vă de spuneţi „frăţiei” că dacă cineva e înşelător, acela nu este el; el a fost cel dintâi care a pus străjile şi a poruncit să-i prindă pe toţi trădătorii care se duc la lehi. Domniile Voastre, să spuneţi că nu el este trădătorul, că el este cel mai bun dintre noi toţi.

Cazacii din deputăţie se ploconiră până la pământ, mai întâi înaintea lui Tuhai-bei, care mestecase tot timpul cu cea mai mare nepăsare seminţe de floarea-soarelui, apoi în faţa lui Chmielnicki, a atamanului de tabără şi ieşiră din încăpere.

După o clipă, strigătele de bucurie dădeau de veste că afară deputăţia îşi îndeplinise însărcinarea.

― Să trăiască atamanul nostru de tabără! Să trăiască atamanul! Cu atâta putere strigau glasurile răguşite, încât pereţii păreau că se cutremură din temelii.

În acelaşi timp răsunară pocnete de flintă şi de sâneaţă. Deputăţia se întoarse şi îşi luă locul în colţul încăperii.

― Domniile Voastre! grăi Chmielnicki, când se mai linişti larma de afară. Aţi hotărât bine că atamanul este un om drept. Dar dacă n-a înşelat atamanul, atunci cine-i trădătorul? Cine are prieteni printre lehi şi cu cine intră ei în legătură? Cui îi scrie şi cui îi este încredinţată persoana trimisului? Cine-i trădătorul?

Rostind aceste întrebări, Chmielnicki ridica glasul tot mai puternic şi arunca priviri ameninţătoare spre Tatarczuk şi tânărul Barabasz, ca şi când pe ei ar fi vrut să-i arate. Se iscară murmure, câteva glasuri începură să ţipe: „Barabasz şi Tatarczuk!” Câţiva atamani de curene se sculară de pe locurile lor, iar printre cei din deputăţie se auziră strigăte: „La moarte!”

Tatarczuk păli, iar tânărul Barabasz începu să privească uluit la cei de faţă. Mintea lui leneşă se osteni o vreme să ghicească pentru ce îl învinuiesc şi în cele din urmă spuse:

― Câinele n-o să mănânce carne!

Şi se porni pe un râs prostesc, iar după el se luară şi ceilalţi. Ca la o poruncă, cei mai mulţi dintre atamanii de curene începură să hohotească sălbatic, fără să ştie pentru ce.

De afară se auzeau strigăte din ce în ce mai puternice; se vede că acolo votca începuse să încălzească minţile. Vuietul mulţimii de oameni creştea cu fiecare clipă.

Anton Tatarczuk se ridică şi, întorcându-se către Chmielnicki, începu să vorbească:

― Ce ţi-am făcut eu, mărite hatman al zaporojenilor, de-mi vrei moartea? Cu ce mă găseşti vinovat? Comisarul Zaćwilichowski mi-a trimis o scrisoare. Şi? Atamanul de tabără a primit şi el una de la prinţ! Am luat eu scrisoarea? Nu! Şi dacă aş fi luat-o, ce-aş fi făcut? M-aş fi dus cu ea la pisar şi i-aş fi poruncit să mi-o citească, pentru că nici să scriu, nici să citesc nu ştiu. Şi tot s-ar fi aflat ce scrie. Iar pe leah nici nu l-am văzut. Sunt eu un trădător? Hei, fraţilor zaporojeni, Tatarczuk a mers cu voi până la Crîm. Când v-aţi năpustit asupra Moldovei, a mers cu voi, când v-aţi dus la Smolensk, a fost şi acolo; s-a bătut laolaltă cu voi, bunii mei cazaci, a trăit cu voi, bunii mei cazaci, şi sângele şi l-a vărsat odată cu al vostru, răbdând de foame ca şi voi, bunii mei cazaci, aşa că Tatarczuk nu e un leah, nu e vânzător, ci un cazac, un frate de-al vostru, iar dacă Domnia Sa hatmanul îi doreşte moartea, măcar să spună din care pricină! Ce i-am făcut eu, în ce lucru m-am arătat mincinos? Iar voi, fraţilor, aveţi milă şi judecaţi-mă cu dreptate!

― Tatarczuk e un bun cazac! Tatarczuk eu un om drept! se auziră câteva glasuri.

― Tu, Tatarczuk, eşti un cazac de nădejde, spuse Chmielnicki, şi eu nu-ţi vreau moartea, pentru că mi-eşti tovarăş şi nu leah, pentru că eşti cazac, frate de-al nostru. Dacă un leah ar fi trădător, nu m-ar întrista şi n-aş plânge, dar dacă un bun cazac, un tovarăş al meu e trădător, mă doare inima şi-mi pare rău. Iar dacă ai fost la Crîm, în Moldova şi la Smolensk, păcatul tău este cu atât mai mare, dacă acum ai vrut să destăinuieşti leahului pregătirile oştirii zaporojene! Ţie ţi-au scris să-i înlesneşti tot ce-ţi va cere; spuneţi, Domniile Voastre, ce putea leahul să ceară? Oare nu moartea mea şi a binevoitorului meu prieten, Tuhai-bei? Nu pieirea oştilor zaporojene? Tu, Tatarczuk, eşti vinovat şi nu mai poţi să dovedeşti nimic. Şi lui Barabasz i-a scris unchiul lui, polcovnicul de la Czerkasy, prietenul lui Czapliński şi al leşilor, care a ţinut ascunse privilegiile, să nu ajungă la cunoştinţa oştilor zaporojene, iar dacă aşa este, şi eu mă jur pe Dumnezeu că nu este altfel, amândoi sunteţi vinovaţi; cereţi dară îndurarea atamanilor şi eu am să mă rog împreună cu voi, cu toate că prea grea este vina voastră şi limpede vânzarea.

În acest timp, afară larma se înteţise, pătrunzând înăuntru ca un vuiet de furtună. „Frăţia” voia să ştie ce se întâmplă în încăperea sfatului şi trimitea o nouă deputăţie.

Tatarczuk simţea că e pierdut. Îşi aduse aminte că acum o săptămână vorbise printre atamani împotriva înmânării buzduganului de căpetenie lui Chmielnicki şi a unirii cu tătarii. Picături reci de sudoare îi acoperiră fruntea: înţelese că nu mai are scăpare. Cât despre tânărul Barabasz, era limpede că Chmielnicki voia să-l piardă ca să se răzbune pe bătrânul polcovnic de la Czerkasy care ţinea mult la nepotul său. Cu toate acestea, Tatarczuk nu voia să moară. N-ar fi pălit înaintea săbiei ori a plumbului, nu s-ar fi temut nici de ţeapă, dar moartea care îl aştepta îl înspăimânta până în măduva oaselor. Folosindu-se de clipa de linişte ce se aşternu după cuvintele lui Chmielnicki, strigă îngrozit:

― În numele lui Cristos! Fraţilor atamani, tovarăşi buni, nu pierdeţi pe un nevinovat, nu l-am văzut pe leah, nici n-am vorbit cu el! Înduraţi-vă, fraţilor! Nu ştiu ce voia de la mine, întrebaţi-l pe el! Mă jur pe Cristos-Mântuitorul, pe Sfânta Precistă, pe Sfântul Nicolae, făcătorul de minuni, pe Sfântul Arhanghel Mihai că pierdeţi un suflet nevinovat.

― Să se aducă leahul! strigă cantaragiul.

― Aduceţi leahul! Aduceţi leahul! strigară şi atamanii de curene.

Se iscă învălmăşeală; unii se repeziră în odaia alăturată, în care era închis primul, ca să-l aducă înaintea sfatului, alţii se apropiară ameninţător de Tatarczuk şi de Barabasz. Hładki, atamanul curenului din Mirgorod, strigă cel dintâi: „La moarte!” Deputăţia repetă, iar Czarnota sări la uşă şi, deschizând-o, strigă spre mulţimea îngrămădită:

― Cazaci din „frăţie”! Tatarczuk şi Barbarsz ne-au vândut. La moarte cu ei!

Gloata răspunse cu un urlet înfricoşător. În încăpere se iscă învălmăşeală. Toţi atamanii de curene se ridicară în picioare. Unii strigau: „Leahul! Aduceţi leahul!”, alţii se străduiau să pună capăt neorânduielii, dar deodată, sub apăsarea mulţimii, uşile se deschiseră la perete şi gloata intră înăuntru. Făpturi înfricoşătoare, aprinse de mânie, umplură odaia răcnind, dând din mâini, scrâşnind din dinţi şi duhnind a horilcă: „Moarte lui Tatarczuk şi lui Barabasz! Să piară! Daţi-ne pe vânzători! Afară cu ei!” zbierau glasurile. „Loveşte! Ucide!” şi sute de mâini se întinseră în aceeaşi clipă spre victimele nefericite. Tatarczuk nu se împotrivi, gemea sfâşietor, dar tânărul Barabasz se apăra cu o putere grozavă. Înţelese până la urmă că vor să-l omoare; spaima, deznădejdea şi înverşunarea i se întipăriră pe faţă; buzele i se acoperiră de spumă şi un muget animalic i se smulse din piept. De două ori scăpă din ghearele călăilor, de două ori mâinile lor îl înşfăcară de umeri, de piept, de barbă şi de păr; se smucea, muşca, mugea, cădea pe jos şi iar se ridica însângerat, înfricoşător. Îi sfâşiară îmbrăcămintea, îi smulseră părul din cap şi îi scoaseră un ochi, ca în cele din urmă să-l proptească de perete şi să-i rupă o mână. Atunci se prăbuşi. Călăii îl apucară de picioare şi îl târâră pe maidan odată cu Tatarczuk. Abia acolo, la lumina butoaielor cu catran şi a focurilor aprinse, începu împlinirea osândei. Câteva mii de oameni se aruncară asupra condamnaţilor şi-i rupseră în bucăţi, urlând şi luptând unii cu alţii ca să ajungă la victime. Îi călcară în picioare, le smulseră bucăţi din trupuri, se înghesuiră în jurul lor, zvârcolindu-se cu mânie. Din când în când mâini însângerate ridicau în sus două corpuri fără formă, care nu mai semănau a trupuri omeneşti, apoi iar le zvârleau la pământ. Cei care stăteau mai departe, zbierau din răsputeri: unii să arunce victimele în apă, alţii să le prăbuşească în butoaiele cu smoală aprinsă. Cei care se îmbătaseră începură să se bată între ei. Mulţimea înverşunată aprinse două butoiaşe cu votcă, ce aruncară asupra acestei scene drăceşti o lumină albăstruie, tremurătoare. Din ceruri privea Luna tăcută, luminoasă, senină.

Aşa îi pedepsea „frăţia” pe vânzători.

În odaia sfatului, din clipa în care cazacii scoaseră afară pe Tatarczuk şi pe tânărul Barabasz, se făcu iarăşi linişte şi atamanii îşi ocupară locurile pe lângă perete; din cămăruţa alăturată fu adus prinsul.

Faţa îi era acoperită de umbră, focul se stingea pe vatră şi în semiîntuneric i se vedea doar statura înaltă, care se ţinea dreaptă şi mândră, cu toate că mâinile îi erau legate cu o curea. Hładki aruncă o mână de vreascuri pe foc şi, după o clipă, vâlvătaia ţâşni în sus, luminând obrazul prinsului care se întoarse către Chmielnicki.

Văzându-l, Chmielnicki se cutremură.

Prinsul era Skrzetuski.

Tuhai-bei scuipă cojile seminţelor de floarea-soarelui şi mormăi în limba rusină:

― Eu îl cunosc pe leahul ăsta, a fost la Crîm.

― Moarte lui! strigă Hładki.

― La moarte! repetă Czarnota.

Chmielnicki izbuti să se stăpânească. Îşi îndreptă doar ochii asupra lui Hładki şi Czarnota, care sub puterea acestor priviri tăcură, apoi se întoarse către atamanul de tabără, spunând:

― Şi eu îl cunosc.

― De unde vii? îl întrebă atamanul de tabără pe Skrzetuski.

― Veneam cu solie la tine, atamane de tabără, când au năvălit asupra mea tâlharii la Chortyca şi, împotriva obiceiurilor respectate şi de cele mai sălbatice popoare, mi-au omorât oamenii, iar pe mine, fără să aibă în vedere însărcinarea mea de sol şi obârşia mea, m-au rănit, m-au batjocori şi m-au adus aici ca pe un prins, faptă pentru care stăpânul meu, prealuminatul prinţ Jeremi Wiśniowiecki, va şti să-ţi ceară socoteală, atamane de tabără.