Prin foc si sabie (25 page)

― Şi de ce te-ai arătat cu viclenie? De ce ai spintecat cu baltagul pe un bun cazac? De ce ai omorât, cu încă trei oameni de-ai tăi, atâţia câţi eraţi voi toţi? Veneai cu scrisoare la mine ca să vezi pregătirile noastre şi să dai de veste lehilor? Cunoaştem, de asemenea, că aveai scrisori şi către vânzătorii oştirii zaporojene, ca să unelteşti pieirea ei, drept pentru care nu ca un trimis, ci ca un vânzător vei fi întâmpinat şi osândit cu dreptate.

― Greşeşti, atamane de tabără, şi tu hatman înşelător, răspunse porucinicul, întorcându-se către Chmielnicki. Mă învinuieşti că am avut scrisori, dar aşa face orice trimis care pleacă în locuri străine; aduce scrisori de la cunoscuţi către prietenii lor ca să-şi aibă şi el legăturile lui. Am venit până aici cu scrisorile prinţului, nu ca să pun la cale pieirea voastră, ci ca să vă opresc de la fapte nesăbuite care vor abate asupra Republicii prăpădul neîndurător, aducând nimicirea întregii oştiri zaporojene. Căci asupra cui ridicaţi braţul nelegiuit? Împotriva cui vă uniţi cu păgânii, voi care vă numiţi apărătorii creştinătăţii? Împotriva regelui, împotriva stării şleahticilor şi a întregii Republici. Aşa că voi sunteţi trădători, nu eu, de aceea vă spun că dacă nu vă veţi spăla vinovăţia prin umilinţă şi ascultare, va fi vai de voi! Sunt oare atât de departe timpurile lui Pawłuk şi Nalewajko? Aţi uitat care le-a fost pedeapsa? Ţineţi minte că
patientia
{96}
Republicii a ajuns la capăt şi paloşul atârnă deasupra capetelor voastre.

― Minţi, fiu de vrăjmaş, ca să ieşi din încurcătură şi să scapi de la moarte! strigă atamanul de tabără. Dar n-o să-ţi ajute nici ameninţările şi nici latina ta leşească.

Celelalte căpetenii începură să scrâşnească din dinţi şi să-şi pipăie săbiile, dar Skrzetuski îşi înălţă capul şi mai mult şi vorbi.

― Atamane de tabără, nu gândi că mă tem de moarte, că vreau să-mi apăr viaţa sau să-mi dovedesc nevinovăţia. Sunt şleahtic şi pot să fiu judecat numai de cei de o seamă cu mine, iar aici nu mă aflu înaintea judecătorilor, ci înaintea unor răufăcători, nu în faţa şleahtei, ci în faţa unor neciopliţi, nu înaintea unor cavaleri, ci înaintea unor barbari şi ştiu prea bine că nu voi scăpa de moartea prin care veţi umple măsura nelegiuirii voastre. Înaintea mea am chinurile şi moartea, dar după mine vine puterea şi răzbunarea Republicii întregi, de care tremuraţi cu toţii.

Atitudinea mândră, măreţia vorbelor şi numele Republicii făcură o impresie puternică. Atamanii se uitau tăcuţi unii la alţii. O clipă li se păru că au înainte nu un prins, ci pe trimisul ameninţător al unui popor puternic. Tuhai-bei mormăi:

― Îndrăcit leah!

― Îndrăcit leah! repetă Chmielnicki.

Fură întrerupţi de bătăi puternice în uşă. Pe maidan afişarea trupurilor lui Tatarczuk şi Barabasz tocmai se terminase; „frăţia” trimitea o nouă solie.

Peste zece cazaci, plini de sânge, înfierbântaţi, acoperiţi de năduşeală, beţi, intrară în odaia sfatului. Se opriră lângă uşă şi, întinzând mâinile încă aburind de sânge, începură să vorbească:

― Frăţia aduce închinăciune căpeteniilor – aici se ploconiră cu toţii până la pământ – şi le roagă să-i dea leahul, să se joace cu el, ca şi cu Barabasz şi Tatarczuk.

― Să li se dea leahul! strigă Czarnota.

― Să nu li se dea, ţipă altul. Să aştepte! Leahul e un trimis!

― Moarte lui! se auziră mai multe glasuri.

Apoi tăcură cu toţii, aşteptând să audă ce spun atamanul de tabără şi Chmielnicki.

― Frăţia vă roagă să i-l daţi, dar dacă nu vreţi, o să-l ia singură, repetară cei din deputăţie.

Skrzetuski părea pierdut fără scăpare, când Chmielnicki se plecă deodată la urechea lui Tuhai-bei.

― E prinsul tău, îi şopti, l-au adus tătarii, e al tău. Îi laşi să ţi-l ia? E un şleahtic bogat, dar şi fără asta cneazul Jarema îl va plăti cu aur.

― Daţi-l pe leah! zbierau tot mai ameninţător cazacii. Tuhai-bei se întinse pe maldărul de piei şi se ridică. Faţa i se schimbă într-o clipită, ochii i se lărgiră ca la o capră sălbatică, dinţii începură să-i lucească. Deodată se repezi ca un tigru înaintea cazacilor care cereau prinsul.

― În lături, ţapilor, câini necredincioşi, robilor, mâncători de porci! răcni, înhăţând de barbă doi zaporojeni şi smucindu-i cu înverşunare. În lături, beţivanilor, animale puturoase, târâturi murdare, aţi venit să-mi luaţi robul, nu, uite ce vă fac eu, ţapilor!

Şi, în timp ce vorbea smucea de bărbile celorlalţi cazaci, până când, trântind pe unul la pământ, începu să-l piseze cu picioarele.

― Cu faţa la pământ, sclavilor, că vă duc pe toţi în robie, calc tot Siciul în picioare, îi dau foc şi-l acopăr cu stârvurile voastre.

Cazacii din deputăţie se retraseră îngroziţi: înfricoşătorul prieten le arătase ce ştie.

Lucru ciudat: la Bazawłuk stăteau numai şase mii de tătari! E adevărat că în spatele lor se afla hanul cu toată puterea Crîmului, dar numai la Sici erau peste zece mii de cazaci, în afară de cei pe care Chmielnicki îi trimisese asupra Tomakowkăi, şi cu toate astea nici un glas nu se împotrivi lui Tuhai-bei. Se părea că felul în care groaznicul mârzac îşi apărase prinsul era singurul în stare să-i convingă dintr-odată pe zaporojenii care aveau neapărată trebuinţă de ajutorul tătarilor. Deputăţia alergă pe maidan strigând mulţimii că nu se va juca cu leahul, pentru că e prinsul lui Tuhai-bei, iar Tuhai-bei s-a mâniat şi o să-i pedepsească: „Ne-a smuls bărbile!” strigau. Pe maidan începură să repete numaidecât: „Tuhai-bei s-a mâniat!” „S-a mâniat! strigau jalnic gloatele. S-a mâniat! S-a mâniat!” iar după câteva clipe un glas ascuţit începu să cânte lângă foc:

Hei, hei!

Tuhai-bei

Tare-i mâniat!

Hei, hei!

Tuhai-bei

Nu fi sup
ă
rat!

Mii de glasuri repetară vorbele: „Hei, hei! Tuhai-bei!” şi aşa apăru unul din acele cântece, pe care, mai târziu, ai fi zis că le-a răspândit vitejia prin toată Ucraina, mângâind cu ele strunele lirelor şi ale lăutelor.

Dar cântecul încetă dintr-odată, pentru că pe poarta dinspre mahalaua Hassan Paşa intră în fugă o ceată de cazaci, care se strecurară prin mulţime, strigând: „La o parte! La o parte!” şi se îndreptară degrabă spre casa sfatului. Atamanii se pregăteau de plecare, când intrară cazacii proaspăt sosiţi.

― Scrisoare către hatman! spuse un cazac în vârstă.

― De unde veniţi?

― Suntem de la Czehryn. Am mers ziua şi noaptea cu scrisoarea. Iat-o.

Chmielnicki luă scrisoarea din mâinile cazacului şi începu să citească. Deodată se schimbă la faţă, se întrerupse din citit şi rosti cu glasul apăsat:

― Jupâni atamani! Marele hatman trimite pe fiul său Stefan cu oastea asupra noastră. E război!

În încăpere crescu un murmur neînţeles; nu se ştia dacă era un murmur de bucurie sau de groază. Chmielnicki veni în mijlocul odăii, îşi puse mâinile în şold, ochii îi scânteiară de fulgere, şi glasul îi răsună ameninţător, poruncitor:

― Atamanii de curene, la curene! Să se tragă cu tunurile din turn! Destupaţi butoaiele cu votcă! Mâine în zori pornim!

Din clipa aceea, adunările mulţimii, sfaturile atamanilor, seimurile şi precumpănirea „frăţiei” încetau la Sici. Chmielnicki lua în mâini puterea neîngrădit. Cu puţin înainte, de teamă că „frăţia” furtunoasă nu avea să dea ascultare glasului său, îl apărase pe Skrzetuski printr-un vicleşug, şi tot aşa scăpase şi de cei care nu-l voiau; acum era stăpân pe viaţa şi pe moartea tuturor. Aşa se întâmpla întotdeauna. Înainte şi după campanie, chiar dacă hatmanul era ales, mulţimea îşi impunea voinţa căpeteniilor de tabără care nu se puteau împotrivi fără primejdie. Dar numaidecât după ce sunau trâmbiţele, „frăţia” se schimba într-o oaste disciplinată, atamanii de curene deveneau căpetenii, iar hatmanul unicul conducător.

De aceea, auzind poruncile lui Chmielnicki, atamanii alergară la curenele lor. Sfatul se sfârşise.

După o clipă, bubuitul tunurilor de la poarta care dădea din mahalaua Hassan Paşa pe maidanul de la Sici cutremură pereţii încăperii şi răsună cu ecouri posomorâte pe tot întinsul Czertomelikului, vestind războiul.

Începea o nouă epocă în istoria celor două popoare, dar despre aceasta n-aveau cum să ştie nici cazacii beţi de la Sici şi nici chiar hatmanul zaporojenilor.

CAPITOLUL XII

C
HMIELNICKI
Ş
I
S
KRZETUSKI
se duseră să-şi petreacă noaptea la atamanul de tabără şi cu ei merse şi Tuhai-bei, pentru care era prea târziu să se mai întoarcă la Bazawłuk. Sălbaticul bei se purta cu porucinicul cum s-ar fi purtat cu un prins care avea să fie răscumpărat cu un preţ însemnat, arătându-i un respect poate mai mare chiar decât cazacilor, deoarece îl văzuse la curtea hanului ca trimis al prinţului Wiśniowiecki. Atamanul de tabără, văzând acestea, îl pofti în coliba lui şi îşi schimbă purtarea faţă de el. Bătrânul ataman era trup şi suflet cu Chmielnicki care-l câştigase de partea lui, stăpânindu-l; în timpul dezbaterilor băgase de seamă că Chmielnicki dorea scăparea prinsului. Se miră însă şi mai mult când, după ce abia se aşezaseră, Chmielnicki se întoarse către Tuhai-bei.

― Tuhai-bei, ce răscumpărare vrei să iei pentru acest prins?

Tuhai-bei se uită la Skrzetuski şi răspunse:

― Tu ai spus că e un om de vază, iar eu ştiu că e trimisul înfricoşătorului cneaz, şi cneazul îşi iubeşte oştenii.
Bismillach!
şi unul şi celălalt o să plătească – la un loc…

Tuhai-bei căzu pe gânduri.

― Două mii de taleri.

Chmielnicki glăsui:

― Îţi dau eu două mii de taleri.

Tătarul se gândi o clipă. Ochii lui piezişi păreau să-l pătrundă pe Chmielnicki.

― Tu ai să dai trei, spuse.

― De ce să dau trei, când tu singur ai cerut două?

― Pentru că dacă tu vrei să-l ai, înseamnă că ai interes, iar dacă ai interes, ai să dai trei mii.

― Mi-a scăpat viaţa.

― Allah! Atunci face patru mii.

Aici se amestecă în târguială şi Skrzetuski.

― Tuhai-bei! rosti cu mânie. Nu pot să-ţi făgăduiesc nimic din vistieria prinţului, dar chiar de-ar fi să-mi prăduiesc averea, eu îţi voi da trei mii. Mai am aproape încă pe atâta în păstrare la prinţ şi un sătuc bunicel, aşa că o să-mi ajungă. Nu vreau să-i datorez viaţa şi libertatea acestui hatman.

― De unde ştii ce-am să fac cu tine? întrebă Chmielnicki.

Apoi se adresă lui Tuhai-bei:

― Războiul e gata să înceapă. O să repezi un sol la cneaz, dar până să se întoarcă, multă apă va mai curge pe Nipru, pe când eu îţi aduc banii mâine la Bazawłuk.

― Dă patru şi nu mai stau de vorbă cu leahul, răspunse nerăbdător Tuhai-bei.

― Am să-ţi dau patru mii, după voia ta.

― Mărite hatman, spuse atamanul de tabără, dacă vrei, îi număr numaidecât. Îi am pe toţi aici lângă perete, poate chiar mai mult.

― O să-i duci mâine la Bazawłuk, zise Chmielnicki.

Tuhai-bei se întinse şi căscă.

― Mi-e somn, spuse. Mâine trebuie să plec la Bazawłuk înainte de a se lumina de ziuă. Unde o să dorm?

Atamanul de tabără îi arătă un maldăr de piei de oaie lângă perete.

Tătarul se trânti în aşternut. După o vreme începu să sforăie ca un cal.

Chmielnicki străbătu în lung şi în lat de câteva ori odaia strâmtă şi zise:

― Somnul îmi fuge de sub pleoape. Nu pot să dorm. Atamane, adă-mi ceva să beau.

― Horilcă sau vin?

― Horilcă. Nu pot să dorm.

― Pe cer a ieşit cloşca, rosti atamanul de tabără.

― E târziu! Du-te şi tu să te culci, bătrâne prieten. Bea şi du-te.

― Noroc şi slavă!

― Noroc!

Atamanul îşi şterse gura cu mâneca, strânse mâna lui Chmielnicki şi, depărtându-se în celălalt capăt al încăperii, mai că se îngropă în pieile de oaie; avea sângele răcit de vârstă, în curând se întrecea în sforăituri cu Tuhai-bei.

Chmielnicki şedea la masă adâncit în tăcere. Deodată se trezi din gânduri, privi la Skrzetuski şi spuse:

― Jupâne porucinic, eşti liber.

― Îţi sunt recunoscător, hatmane al zaporojenilor, deşi nu-ţi ascund că aş fi dorit să mulţumesc altuia pentru libertatea mea.

― Atunci nu-mi mai mulţumi. Domnia Ta mi-ai scăpat viaţa, eu ţi-am plătit binele cu bine, aşa că suntem chit. Trebuie să-ţi mai spun că nu pot să-ţi dau drumul de îndată decât dacă îmi dai cuvântul de cavaler că, odată întors, n-o să rosteşti nici o vorbă despre pregătirile şi puterea noastră, despre nimic din cele ce ai văzut la Sici.

― Văd că degeaba mi-ai dat să gust din
fructum
libertăţii, pentru că nu pot să-ţi făgăduiesc ce-mi ceri; dacă ţi-aş făgădui, m-aş purta ca unul care trece de partea vrăjmaşilor.

― Capul meu şi scăparea oştilor zaporojene atârnă de o împrejurare: marele hatman să nu pornească asupra noastră cu toate polcurile; n-ar îndrăzni să facă asta, dacă nu l-ai vesti de puterea pe care o avem. Aşadar, dacă nu vrei să te legi prin cuvânt, nu te mira că n-o să-ţi dau drumul până când primejdia nu va fi înlăturată. Ştiu cât de grea este încercarea la care mă încumet, cunosc cât e de năprasnică puterea împotriva căreia mă ridic; amândoi hatmanii, groaznicul tău cneaz care singur face cât o oaste întreagă, apoi Zasławski, Koniecpolski şi toţi acei „regişori” care ţin călcâiul pe grumazul căzăcimii! Într-adevăr, nu mică mi-a fost truda şi nu puţine au fost scrisorile pe care le-am trimis, până când am izbutit să le adorm luarea-aminte – aşa că nu pot să te las acum să trezeşti iar bănuielile. Când gloatele, cazacii de prin târguri şi toţi cei asupriţi întru credinţă şi libertate vor trece de partea mea, cu oastea zaporogă şi cu ajutorul milostivului han de la Crîm, gândesc că voi putea să fac faţă neprietenului, pentru că şi puterea mea va fi destul de mare, dar cel mai mult mă încred în Dumnezeu care îmi cunoaşte nevinovăţia şi a văzut nedreptăţile care m-au lovit.

Ajuns aci, Chmielnicki dădu duşcă paharul de votcă şi începu să umble fără oprire în jurul mesei, iar Skrzetuski îl măsură din priviri şi-i spuse cu tărie:

― Nu huli, hatmane al zaporojenilor, luând mărturie pe Dumnezeu şi înalta lui ocrotire, căci nu vei avea parte decât de mânia şi dreapta lui pedeapsă. Ţi se cuvine ţie să chemi în apărarea ta pe Dumnezeu, ţie, care pentru nedreptăţile şi zavistiile tale ridici asemenea prăpăd, aprinzi pălălaia războiului civil şi te împreuni cu păgânii împotriva creştinilor? Ce are să se întâmple? De învingi sau de vei fi înfrânt, ai să verşi o mare de sânge şi de lacrimi omeneşti, ai să pustieşti ţara mai amarnic decât norii de lăcuste, sângele fraţilor tăi îl vei da păgânilor în robie, vei zdruncina Republica din temelii, o să ridici braţul asupra maiestăţii regale, ruşina-vei altarele lui Dumnezeu şi toate astea numai şi numai pentru că Czapliński ţi-a luat gospodăria şi te-a ameninţat la beţie! Mai e ceva sau cineva cu care să nu te iei de piept? Ce-ţi mai rămâne să jertfeşti pentru treburile tale? Îl chemi pe Dumnezeu? Cu toate că sunt în puterea ta, cu toate că poţi să mă lipseşti de viaţă şi de libertate, îţi spun: pe satana chemând în ajutor, nu pe Dumnezeu, pentru că pe unul ca tine numai iadul poate să-l ajute!