Authors: Henryk Sienkiewicz
Chmielnicki se făcu ca purpura, apucând mânerul jungherului, se uită la porucinic ca un leu care e gata să răcnească şi să se arunce asupra prăzii, dar se stăpâni. Din fericire încă nu era beat. Se simţi, poate, cuprins de o teamă nelămurită sau poate că auzi în suflet glasuri care-i strigau: „întoarce-te din drum”, fiindcă dintr-odată, ca şi când ar fi vrut să se apere de propriile gânduri şi să se convingă pe el însuşi, începu să vorbească:
― N-aş fi suferit asemenea cuvinte de la altul, dar şi tu bagă de seamă ca îndrăzneala ta să nu-mi întreacă răbdarea. Mă sperii cu iadul şi mă învinuieşti de interese personale şi de trădare, dar de unde ştii că vreau să-mi răzbun numai nedreptăţile mele? Dacă ar fi aşa, unde aş fi găsit ajutoare, unde aş fi aflat miile de oameni care au venit alături de mine şi care o să mai vină? Priveşte ce se întâmplă în Ucraina! Hei! Pământul e bogat şi bun ca o mamă, dar cine e sigur de ziua de mâine, cine e fericit? Cine nu e lipsit de credinţă şi de libertate, cine nu plânge şi nu oftează? Poate numai cei de seama lui Wiśniowiecki şi Potocki, Zasławski şi Kalinowski, Koniecpolski şi alţi câţiva şleahtici! Pentru ei sunt stărostiile, rangurile, pământul şi oamenii, pentru ei bucuriile şi libertatea de aur, iar restul poporului îşi întinde înlăcrimat mâinile spre cer, aşteptând milostivirea dumnezeiască, pentru că a regelui nu mai poate să-l ajute! Câţi dintre şleahtici chiar, neputând să le mai îndure jugul, fug la Sici ca şi mine? Nu doresc război cu regele şi nici cu Republica! Ea îmi e mamă, şi el părinte! Regele e un stăpân milostiv, dar magnaţii! Cu ei nu se mai poate trăi; ei jefuiesc toate avuţiile: arenzile, dijma bălţilor, răscumpărarea nevestelor, morăritul, stupăritul, birul pe cornute; tirania şi asupririle lor făcute prin mijlocirea evreilor cheamă răzbunarea cerului. Ce răsplată a căpătat oastea zaporojeană pentru foloasele uriaşe pe care le-a adus în atâtea războaie? Unde sunt privilegiile cazacilor? Regele ni le-a dăruit, iar magnaţii le-au luat înapoi. Nalewajko, căsăpit! Pawłuk, ars de viu într-un bou de aramă! Sângele încă nu s-a uscat după rănile pe care ni le-au făcut săbiile lui Zółkiewski şi Koniecpolski, şi nici lacrimile după cei ucişi, tăiaţi şi traşi în ţeapă; iar acum, priveşte, se luminează cerul – aici Chmielnicki îi arătă o stea cu coadă prin ferestruică – uite mânia lui Dumnezeu! Biciul lui Dumnezeu!… Şi dacă mi-a fost dat ca eu să fiu acest bici, facă-se voia Domnului! Iau această greutate pe umerii mei.
Spunând acestea, îşi ridică braţele, părând că arde ca o uriaşă torţă a răzbunării, începu să tremure şi căzu pe laviţă, strivit parcă de greutatea predestinării.
Se lăsă tăcerea, întreruptă doar de sforăitul lui Tuhai-bei şi al atamanului de tabără; într-un colţ ţârâia jalnic un greier.
Porucinicul stătea cu capul plecat, căutând parcă un răspuns vorbelor grele ca stâncile de granit ale lui Chmielnicki; în cele din urmă, începu să vorbească cu glasul scăzut şi trist.
― Ah! Chiar dacă ar fi adevărate, toate câte spui, cine eşti tu, hatmane, de îndrăzneşti să te ungi ca judecător şi călău? Ce cruzime, ce mândrie te încearcă? De ce nu laşi judecata şi pedeapsa în seama lui Dumnezeu? Nu-i apăr pe cei răi, nu laud nedreptăţile şi nu spun că asupririle sunt legiuite, dar priveşte şi în tine însuţi, hatmane! Te plângi de asupririle magnaţilor, zici că nu vor să dea ascultare legilor şi regelui, îi mustri pentru mândria lor, dar tu nu eşti oare la fel de mândru? Nu ridici mâna asupra Republicii, asupra legilor şi a maiestăţii regale? Vezi doar tirania „regişorilor” şi a şleahtei, dar nu vezi că dacă n-ar fi piepturile şi platoşele lor, puterea şi cetăţile lor, tunurile şi polcurile lor, acest pământ, în care curge lapte şi miere, ar geme sub jugul de o sută de ori mai greu al turcilor sau al tătarilor! A cui e ocrotirea şi puterea, datorită cărora copiii voştri nu slujesc ca ieniceri, iar nevestele nu vă sunt răpite pentru haremuri scârbavnice? Cine populează pustietăţile, cine întemeiază satele şi târgurile, cine ridică sfintele biserici?…
Glasul lui Skrzetuski devenea tot mai puternic; Chmielnicki îşi pironise privirile mohorâte pe bărdaca cu votcă; îşi aşezase pumnii încleştaţi pe masă şi tăcea de parcă s-ar fi luptat cu el însuşi.
― Şi cine sunt ei? vorbi mai departe porucinicul. Au venit aici de la nemţi sau din Turcia? Nu sunt sânge şi os din sângele şi osul tău? Nu sunt şleahta şi prinţii din aceste locuri? Dacă e aşa, vai ţie, hatmane, că înarmezi pe fraţii mai tineri împotriva celor vârstnici şi faci din ei ucigaşii părinţilor lor. Pentru Dumnezeu, hatmane, chiar dacă ar fi răi, chiar dacă toţi, deşi nu e aşa, ar încălca drepturile şi privilegiile – să-i judece Dumnezeu în cer şi Seimul pe pământ, nu tu! Poţi să spui că printre voi sunt numai oameni drepţi? Voi n-aţi fost niciodată vinovaţi? Aveţi voi dreptul să scoateţi paiul din ochiul altuia? Şi pentru că m-ai întrebat unde sunt privilegiile cazacilor, îţi răspund: nu magnaţii vi le-au răpit, ci zaporojenii Łoboda, Sasko, Nalewajko şi Pawłuk, de care născoceşti că a fost fript într-un bou de aramă, când ştii bine că n-a fost aşa! Vi le-au răpit răzvrătirile voastre, răzmeriţele şi năvălirile pe care le-aţi făcut. Cine dădea drumul tătarilor în hotarele Republicii, ca apoi să se năpustească asupra lor când se întorceau încărcaţi de pradă? Voi! Pentru Dumnezeu, cine-şi ducea fraţii, creştini, în robie? Cine începea cele mai mari tulburări? Voi! Cine primejduieşte viaţa şleahticului, a neguţătorului sau a plugarului? Voi! Cine aprinde războaiele civile, cine a ars din temelii satele şi târgurile, cine a jefuit bisericile şi a necinstit nevestele? Voi şi iar voi! Ce vrei atunci? Să vă lase privilegiile în schimbul războiului civil, a jafului şi a tâlhăriilor? Adevărat, mai multe vi s-au trecut cu vederea, decât v-au fost luate! Ei au căutat să lecuiască
membra putrida,
nu să le taie
{97}
, şi nu ştiu dacă în afară de Republică se mai află pe lume vreo putere care, răbdând un asemenea puroi în pieptul ei, să fi arătat atâta îndurare şi bunătate! Şi care i-a fost mulţumirea? Iată, aici doarme aliatul tău şi duşmanul neînduplecat al Republicii; prietenul tău şi vrăjmaşul crucii şi al creştinătăţii, nu un magnat din Ucraina, ci un mârzac de la Crîm!… Cu el ai să te duci să-ţi aprinzi propriul cuib, cu el ai să-ţi judeci fraţii! De acum înainte el o să-ţi fie stăpânul, lui o să-i ţii scara! Chmielnicki dădu pe gât încă o cană cu votcă.
― Când am fost cu Barabasz la milostivul nostru rege, răspunse întunecat, şi când ne-am plâns de nedreptăţile şi asupririle noastre, stăpânul nostru ne-a spus: „N-aveţi sâneţe, nu purtaţi sabie la şold?”
― Iar dacă te-ai afla înaintea regelui regilor, acesta ţi-ar zice: „Au iertatu-ţi-ai vrăjmaşii, precum şi eu mi i-am iertat?”
― Eu nu doresc război cu Republica!
― Dar îi pui paloşul pe grumaz!
― Vin să slobozesc pe cazaci din lanţurile voastre.
― Ca să-i cetluieşti cu curelele tătarilor!
― Vreau să apăr credinţa.
― Alături de un păgân.
― Pleacă! Nu eşti glasul remuşcării mele! Pleacă, îţi zic!
― Sângele vărsat o să apese asupra ta, lacrimile oamenilor te vor învinui, moartea şi Judecata de Apoi te aşteaptă!
― Cobe! strigă cu turbare Chmielnicki şi jungherul îi sclipi lângă pieptul porucinicului.
― Ucide-mă! spuse Skrzetuski.
Şi iarăşi urmă o clipă de tăcere, iarăşi se auzi doar sforăitul celor adormiţi şi târâitul jalnic al greierului.
Chmielnicki ţinu o clipă jungherul îndreptat spre pieptul lui Skrzetuski; deodată îl trecu un fior, se stăpâni, scăpă cuţitul şi, apucând urciorul cu votcă, începu să bea. Sorbi până la fund şi se aşeză greoi pe laviţă.
― Nu pot să-l străpung! mormăia. Nu pot! E târziu… se varsă zorile?… E prea târziu să mă mai întorc din drum. Ce-mi tot vorbeşti de judecată şi de sânge?
Băuse destul de mult şi înainte, iar acum votca i se suise la cap; treptat îşi pierdu tot mai mult cunoştinţa.
― Ce judecată? Ce? Hanul mi-a făgăduit ajutoare. Tuhai-bei doarme colea! Cazacii pornesc mâine… Cu noi e Sfântul Mihail, învingătorul!… Iar dacă… dacă… asta… Eu te-am răscumpărat de la Tuhai-bei. Să ţii minte şi să spui… A! mă doare ceva… mă doare! Să mă întorc din drum… târziu! Judecata… Nalewajko… Pawłuk…
Se îndreptă deodată, holbă ochii cu înfricoşare şi răcni:
― Cine-i aici?
― Cine-i aici? repetă pe jumătate adormit atamanul de tabără.
Dar Chmielnicki îşi lăsă capul pe piept, se legănă o dată, de două ori, mormăi: „Ce judecată?…” şi adormi.
Din pricina rănilor căpătate nu de mult şi a emoţiei încercate, Skrzetuski păli şi văzu negru înaintea ochilor; crezând că i se apropie moartea, începu să se roage cu voce tare.
CAPITOLUL XIII
A
DOUA
ZI
DE
DIMINEA
ŢĂ
, pedestrimea şi călărimea cazacă plecară de la Sici. Cu toate că sângele nu pătase încă stepele, războiul era început. Polcurile se înşirau unele după altele, de credeai că lăcustele încălzite de soarele primăverii roiseră din stufărişurile Czertomelikului, îndreptându-se asupra ogoarelor Ucrainei. În pădurea de dincolo de Bazawłuk aşteptau tătarii gata de drum. Şase mii de războinici, aleşi dintre cei mai buni, înarmaţi cu mult mai bine decât ciambulurile de tâlhari obişnuiţi, alcătuiau ajutorul pe care hanul îl trimitea zaporojenilor şi lui Chmielnicki. La vederea lor, cazacii îşi aruncară căciulile în sus. Pocniră muschetele şi sâneţele. Ţipetele cazacilor, amestecate cu strigătele de „Allah! Allah!” ale tâlharilor se ridicau până în slava cerului. Chmielnicki şi Tuhai-bei, amândoi sub tuiuri, îşi repeziră caii unul spre celălalt şi se întâmpinară cu respectul cuvenit fiecăruia.
Cu iuţeala obişnuită tătarilor şi cazacilor, oştile se rânduiră pentru drum şi porniră înainte. Tătarii acopereau amândouă aripile cazacilor, la mijloc mergea Chmielnicki cu călărimea, după care venea înfricoşătoarea pedestrime zaporojeană
{98}
, apoi tunarii cu tunurile, mai departe slujitorii taberei cu carele cu hrană, iar la urmă de tot ciobanii şi văcarii cu turmele de oi şi cirezile de vite.
Trecând de pădurea de la Bazawłuk, polcurile ieşiră în stepă. Ziua era frumoasă. Pe bolta cerului nu se zărea nici un nor. Un vânt uşor adia spre mare de la miazănoapte, razele soarelui scăpărau în vârfurile lucioase ale suliţelor şi în florile pustiei. Câmpiile Sălbatice se aşterneau înaintea oştilor ca o mare fără sfârşit, la vederea căreia inimile cazacilor se umpleau de bucurie. Marele steag zmeuriu, cu Arhanghelul, coborî de câteva ori, în cinstea stepelor natale, şi toate tuiurile şi însemnele polcurilor se plecară, urmându-i pilda. Un strigăt uriaş se smulse din toate piepturile.
Pâlcurile se desfăşurară în toată libertatea. Toboşarii şi teorbaniştii ieşiră în fruntea oastei; tobele bubuiră, răsunară timpanele şi teorbele, şi cântecul miilor de glasuri cutremurară văzduhul şi stepa:
Hei, step
ă
natal
ă
,
Mare larg
ă
, nesfâr
ş
it
ă
,
Cu flori mândre sm
ă
l
ţ
uit
ă
!
Teorbaniştii sloboziră dârlogii pe grumazul cailor şi, plecaţi pe spate, cu ochii aţintiţi în tăriile cerului, ciupeau strunele teorbelor; timpaniştii, întinzându-şi mâinile deasupra capului, loveau în dairale cu margini de aramă, toboşarii băteau tobele, şi toate aceste sunete, însoţite de cuvintele monotone ale cântecului şi de şuieratul ascuţit, dezordonat al fluierelor tătărăşti, alcătuiau o melodie copleşitoare, sălbatică şi tristă ca însăşi pustia. Toate polcurile fură cuprinse de îmbătare; capetele se legănau în ritmul cântecului şi se părea că întreaga stepă stârnită de cântec se leagănă împreună cu oamenii, caii şi flamurile.
Cârduri de păsări speriate se ridicau din stepă şi zburau înaintea regimentelor asemenea unor oştiri ale văzduhului.
Din când în când muzica şi cântecul tăceau, şi atunci se auzeau fâlfâitul steagurilor, tropăitul şi sforăitul cailor şi scârţâitul carelor de povară, care semăna cu strigătele lebedelor sau al cocoarelor.
În frunte, sub marea flamură zmeurie şi sub tuiuri, călărea Chmielnicki îmbrăcat în roşu, pe un cal alb, cu buzduganul aurit în mână.
Oştile se mişcau cu încetineală spre miazănoapte, revărsându-se ca un val ameninţător peste râuri, pădurici de stejar şi peste gorgane, umplând de zgomot şi larmă pustietăţile stepei.
Iar dinspre Czehryn, dinspre marginea de miazănoapte a pustiei, înainta împotrivă-i valul oştilor Coroanei sub ordinele tânărului Potocki. Zaporojenii şi tătarii mergeau ca la nuntă, cu cântecul de bucurie pe buze; husarii veneau într-o tăcere posomorâtă, mergând în silă la această bătălie lipsită de slavă. Aici, sub flamura zmeurie, o căpetenie vârstnică, încercată, îşi scutura ameninţător buzduganul, ca şi când ar fi fost sigură de izbândă şi de răzbunare; dincolo, în fruntea oştilor un tinerel cu faţa îngândurată, de parcă îşi recunoştea dinainte sfârşitul trist care se apropia.
Îl despărţeau întinderile stepei.
Chmielnicki nu se grăbea. Socotea că dacă tânărul Potocki se afundă mai mult în pustie, atunci se îndepărtează de cei doi hatmani şi poate fi mai lesne înfrânt. În acest timp, tot mai mulţi fugari de la Czehryn, Powolocza şi din celelalte târguri ucrainene de pe malul Niprului îngroşau în fiecare zi rândurile zaporojenilor, aducând totodată veşti din tabăra potrivnică. Chmielnicki află de la ei că bătrânul hatman îşi trimisese fiul pe uscat numai cu două mii de oşteni
{99}
, în timp ce şase mii de seimeni şi o mie de pedestraşi nemţi coborau cu baidacurile pe Nipru. Amândouă oştile aveau poruncă să ţină încontinuu legătura între ele, dar porunca fusese călcată din prima zi; pentru că baidacurile, duse de curentul iute al râului, o luaseră cu mult înaintea husarilor care mergeau pe mal şi a căror înaintare era foarte mult întârziată de trecerea peste toate pâraiele care se vărsau în Nipru.
Vrând deci să mărească şi mai mult această depărtare, Chmielnicki nu se zorea. A treia zi de mers, îşi aşeză tabăra lângă Komysza Woda să se odihnească.
Între timp străjile lui Tuhai-bei aduseră o limbă. Erau doi dragoni care fugiseră din tabăra lui Potocki îndată după trecerea prin Czehryn. Călărind zi şi noapte, izbutiseră să-şi întreacă destul de mult foştii tovarăşi de arme. Fură aduşi numaidecât înaintea lui Chmielnicki.